Acum nu demult, în timp ce stăteam cu fetele în parc am observat un băieţel mai robust, care stătea singur. Se certase cu prietenii lui şi nu avea cu cine să se joace. În apropierea parcului exista un mic butic în care se gasesc diverse produse pe gustul copiilor. După un timp petrecut singur, băieţelul se îndreaptă către mama lui şi îi cere 5 lei, pentru aş cumpăra ” ceva bun”. Mama îi dă bani ceruţi şi băieţelul dă să plece. După câţva paşi, se opreşte, se întoarce spre mama lui şi îi mai cere 5 lei. Părintele, căutând în portofel, îl întreabă la ce doreşte să facă cu restul de bani. Copilul răspunde cu capul un pic plecat, că ar vrea să le ia şi celorlalţi ceva. Mămica îi întinde banii, dar se opreşte şi îl întreabă zâmbind de ce doreşte să cumpere şi celorlaţi ceva. Băieţelul răspunse timid :” ca să se joace din nou cu mine!”
Imaginea de sine sau „cum ne vedem”, se referă la modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale. Ea este un “filtru” prin care percepem realitatea, este modul în care ne simţim şi gândim, despre calităţile şi defectele noastre. Abilitatea noastră de a ne evalua corect şi realist, de a fi capabili să ne acceptăm aşa cum suntem, de a ne cunoaşte realist potenţialul şi limitele personale defineşte imaginea de sine.
Stima de sine se referă la modul în care ne autoevaluăm, la cât de “buni” ne considerăm comparativ cu ceilalți sau cu propriile noastre standarde, ea exprimă măsura în care ne acceptăm sau ne aprobăm pe noi înșine.
Stima de sine reflectă cât de mult valorăm în proprii ochi, exprimă sentimentele față de noi înşine ca persoane – altfel spus, atitudinea favorabilă sau nefavorabilă față de noi.
Cine sunt eu? Ce anume mă defineşte? Care sunt trăsăturile mele distinctive? Iată întrebări pe care merită să ni le punem serios măcar de câteva ori în viaţă.
Modul în care ne percepem depinde de gradul de autostimă (autoapreciere, autorespect, autoacceptare) pe care îl avem. Astfel, dacă ne acceptăm pe noi înșine, daca ne apreciem pentru ceea ce facem bine – aceasta contribuie la autorespectul și încrederea în sine – dacă acceptăm că avem și slăbiciuni fără să ne criticam în permanență pentru ele – aceasta constituie baza toleranței față de sine și, implicit, față de alții – putem trăi confortabil din punct de vedere emoțional. Autoapreciere și autocritica sunt două caracteristici, care trebuie să fie în echilibru, dar nici una din cele două extreme nu este eficientă. Cel care se laudă prea mult poate fi luat peste picior sau chiar abandonat de către ceilalți iar cel care se autocritică exagerat provoacă celorlalți fie sentimente de milă, de vină, fie un sentiment de superioritate, atrăgând de la sine alte critici. Păstrînd pe cât posibil echilibrul între o laudă de sine exagerată și o autocritică exagerată putem contribui la igiena noastră sufletească.
Imaginea de sine poate fi bună sau mai puțin bună. Dacă ne punem întrebarea” cum stau cu imaginea de sine?” ne putem răspunde cu ajutorul „vocii interioare”. Dacă această voce are tendința spre un discurs pesimist, negativ și autocritic cu ambiții neimplinite spre perfectiune este clar că imaginea de sine este negativă.
Fiecare acțiune, modul nostru de a ne comporta în viața de zi cu zi este influențată de imaginea noastră de sine. O imagine de sine bună ne face să relaționăm armonios cu ceilalți. Prin atingerea obiectivelor putem avea performanțe profesionale și succes social. Când avem o imagine de sine bună ne putem îndeplini obiectivele deoarece, o imagine de sine bună ne dă entuziasm, energie și determinarea necesare pentru acest lucru, iar obstacolele sunt percepute ca provocări ce trebuiesc depășite pentru atingerea obiectivelor.
O imagine de sine negativă ne face să ne scadă motivația sau chiar o anihilează prin lipsa încrederii în forțele proprii, ne vom pune la îndoială puterea de a acționa, lucru ce poate duce, mai departe, la comportamente de evitare („nu mă duc la interviu deoarece nu sunt suficient de bun, deci nu are rost…; degeaba mă chinui să învăț, căci oricum sunt prost și nu se prinde nimic de mine…”).
O imagine de sine negativă este capabilă să creeze un cerc vicios din care este greu de ieșit: ne facând anumite lucruri pentru că nu te crezi în stare iar după ce renunți la a face lucrurile respective te autoculpabilizezi, ducând autocritica la extremă, se întăresc, astfel, convingerile negative despre sine și dialogul interior negativ va fi alimentat încontinuu.
Când avem o imagine de sine bună putem afirma : „pot să fac acest lucru sau măcar pot încerca”, iar când avem o imagine negativă de sine afirmăm : „nu pot să fac acest lucru este prea greu, nu voi fi în stare”. Diferența între cei doi este că cel cu imaginea buna de sine va avea ocazia să-și demonstreze dacă poate sau nu, dezvoltând convingeri realiste despre sine printr-o percepție corectă a capacităților dar și slăbiciunilor. Cel cu imaginea negativă de sine nu va avea decât ocazia de a se închide în cercul vicios descris mai sus, întărindu-și astfel convingerile negative.
Deși, imaginea de sine este oglindirea noastă în propria conștiință, ea este deseori susținută sau sabotată de factori externi. Părerea celorlalți contează pentru cei care nu au consolidată imaginea de sine, ei având nevoie în permanență să se raporteze la exterior. Când au succes se simt bine dar pentru puțin timp, devenind dependenți de acest succes pentru a se simți bine iar când eșuează se blamează excesiv. Aceștia trăiesc într-o permanentă incertitudine și neliniște, fiind mereu vulnerabili pentru că imaginea lor de sine este dependentă de factori exteriori.
Bazele modului în care ne percepem vine din copilărie, atunci când noi încă nu avem un sistem de valori la care să ne raportăm. Nu avem decât părerea părinților față de actele noastre. Părinții sunt primii oameni care ne pot aprecia pentru ceea ce facem sau ne pot penaliza pentru lucruri greșite. Experiențele din timpul copilariei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilarie, precum și modalitățile de reacție ale părinților la acestea, definesc imaginea pe care o vom avea despre noi. Atitudinea părinților, profesorilor, colegilor, fraților, prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a viitorului adult. De exemplu, etichetările negative repetate “nu ești bun de nimic”, “ești un prost”,“nu e bine cum faci”, vor induce copilului neîncredere în propria persoană, creându-i acestuia o imagine de sine negativă, dar dacă unui copil i se repetă că este inteligent și capabil, acesta va ajunge să creadă acest lucru, integrându-l ca parte a imaginii de sine.Prin urmare, o atitudine extrem de critică a celor din jur face copilul să înțeleagă că nu e suficient de bun, că „nu e perfect”. Una dintre modalitațile de „evoluție” atunci când copilul devine adolescent este să caute acele „trenduri” care să-l facă „mai bun, mai interesant, mai acceptat/bil”, căutând o comunitate care să-l accepte așa cum este sau, ca adolescent și apoi adult își păstrează părerea proastă de sine îngreunându-și, astfel, existența prin autosabotare.
O atitudine extrem de permisivă cu laude exagerate și lipsa penalizarilor face ca viitorul „om” să aibă o părere extrem de bună de sine dar exagerată și nerealistă fapt care va fi „penalizat” crunt în viitoarele lui relații.
Tot părinții sunt primii care sădesc în interiorul copiilor lor baza sistemului de valori la care se vor raporta, adulți fiind, atunci când își vor contura imaginea de sine. Interacțiunea mamă-copil poate influența imaginea de sine, generând o imagine de sine pozitiva, care se menține și la vârsta adultă, în cazul în care a fost o relație bazată pe empatie, căldura și încredere; în timp ce o privare a copilului de relația maternă sau o relație conflictuală, agresivă cu mama poate genera o imagine de sine negativă.
Atunci când există o percepție realistă de sine (îți știi calitățile dar accepți că ai și defecte) și, implicit, o imagine bună de sine, realitatea exterioară îți confirmă sau infirmă ceea ce deja știi despre tine și te ajută să îmbunătățești ceea ce ai, acolo unde este cazul.
Practica clinică a demostrat că persoanele cu imagine scăzuta de sine se autoetichetează ca fiind „realiste” și nu văd legătura dintre imaginea de sine și atitudinea părintească ( nu mama mi-a repetat că sunt prost ci realitatea mi-a demonstrat acest lucru). Ei nu conștientizează faptul că modul în care percepem realitatea și valorile de: corect, greșit, prost, deștept, frumos, urât, etc. nu sunt înnăscute ci asimilate prin intermediul „filtrului părintesc”. Un copil când se naște nu are noțiunea de bine sau rău, este bine ce apreciază mama și rău ce critică. Nu e nevoie ca părintele să critice verbal o acțiune a copilului ci să-i dea de înțeles, să-i demonstreze că nu e bună. Copiii trebuie învățați despre bine și rău, fără a fi criticați. Este vorba de vârsta la care se pun bazele autostimei și imaginii de sine (0 – 3 ani și un pic după), când copilul fiind o entitate pur emoțională nu poate raționa bine/rău decât după reacțiile părinților. (Astfel, rău poate să fie – evaluarea dată de către copil după reacția implusivă a mamei – și că s-a impiedicat când abia învăța să meargă …).
Prin urmare experiențele din copilarie care dezvoltă viitorului adult o stimă de sine înaltă sunt: încurajarea, lauda, respectul, să fie ascultat, să i se acorde atenție, să fie îmbrățișat. Experiențele din copilărie care determină o stimă de sine scăzută sunt: critica, ignorarea, ridiculizarea, standardele exagerate din partea părinților, comparațiile frecvente între frați, colegi.
Ca un cuprins: imaginea de sine este modul în care te simţi şi gândeşti, despre calităţile şi defectele tale. Abilitatea noastră de a ne evalua corect şi realist, de a fi capabili să ne acceptăm aşa cum suntem, de a ne cunoaşte realist potenţialul şi limitele personale defineşte imaginea de sine. Deci o persoană care se descrie pe sine mai degrabă în termeni pozitivi va avea o imagine de sine pozitivă și un nivel ridicat al stimei de sine, în timp ce o descriere în termeni predominant negativi a propriei persoane exprimă o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine.
Acceptarea de către o persoană a propriei puteri şi a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătăţiri este bazată pe credinţele şi presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfăţişare, resurse emoţionale, locul fiecăruia în lume, percepţia potenţialului şi sentimentul importanţei fiecăruia.
Inteligența emoțională 