Cum facem faţă tachinării, agresivităţii şi răutaţilor? Continuare…

Standard
Cum facem faţă tachinării, agresivităţii şi răutaţilor? Continuare…

Zilele trecute citisem un articol despre violenţa în şcolă, despre intimidarae, terorizarea, brutalizarea copiilor din şcoli în timpul recreaţie. „Salvaţi Copiii” România lansează campania „Opriţi bullying-ul sau desfiinţaţi recreaţiile! „, pentru prevenirea bullying-ului în şcoli. Este o campanie care doreşte să atragă atenţia asupra acestui fenomen foarte răspândit mai ales în rândul elevilor. Acest comportament este folosit nu doar de copii, ci şi de adulţi (educatori, părinţi). Deoarece este o temă de actualitate, care afectează întreaga societate, consider că trebuie să acordăm o foarte mare atenţie acestui fenomen, să lucrăm cu copii la şcoală, grădiniţă, dar şi acasă, deoarece acolo se pun bazele dezvoltării psihice şi sociale.

Continuând articolul Cum facem faţă tachinării, agresivităţii şi răutaţilor?  voi enumera încă şase metode prin care ne putem ajuta copii să facă faţă bullyingului şi să ajute la stoparea acestui fenomen.

  • Transmiterea de mesaje la persoana I – acest tip de mesaj asertiv este o metodă bună de exprimare a propriilor emoţii: „Sunt trist/nu-mi place când faci glume pe seama ochelarilor mei, aş prefera să încetezi”. Exersarea acestei tehnici presupune stabilirea contactul vizual şi folosirea unei ton ferm. Această tehnică funcţionează când este folosită într-un cadru controlat, în care există un adult, există nişte reguli, etc. (cum ar fi în clasă, la şcoală). Folosirea ei în recreaţie sau în curtea şcolii poate să ducă la agravarea situaţiei (copilul care tachinează face şi mai rău deoarece a observat că ceea ce face el, produce o emoţie sau a obţinut ceea ce şi-a dorit).
  •  Răspunsul paradoxal. Răspunsul cu un compliment. Această tehnică învaţă copilul cum să-şi schimbe modul în care vede sau înţelege cuvintele pe care celălalt le spune la adresa sa. Astfel, el poate să schimbe cuvintele de tachinare în complimente. De exemplu, un copil face glume pe seama sa că poartă ochelari şi spune „aragaz cu 4 ochi”. În această situaţie, poate să răspundă politicos: „Mulţumesc că ai remarcat că am ochelari!” (copilul care a făcut remarca nepotrivită este de regulă confuz când nu primeşte reacţia obişnuită de furie sau de frustrare). Un alt tip de răspuns paradoxal este exprimarea acordului faţă de aspectele la care se referă cel ce tachinează. De exemplu, dacă elevul este tachinat pentru că nu aleargă suficient de repede la ora de educaţie fizică, el poate răspunde printr-o afirmaţie de tipul: „trebuie să exersez mai mult ca să alerg la fel de bine ca tine”. Acordul cu aspectele semnalate elimină dorinţa de a ţine ascuns faptul că nu alergă bine, lasă agresorul fără replică deoarece conflictul este blocat. Umorul este un alt tip eficient de reacţie deoarece este total diferit de răspunsul aşteptat şi subliniază faptul că nu există un punct vulnerabil care să fi fost atins. În plus, râsul poate să schimbe o situaţie cu potenţial de rănire, într-una comică.
  • Învaţă-l despe limbajul corpului. Încrederea de sine, hotărârea în răspunsul dat nu este singura modalitate prin care putem răspunde. Limbajul corpului este foarte important. Atacatorii se leagă în general de persoanele despre care cred că nu se vor apăra, şi adesea îi atacă pe cei care par mai anxioşi. Exista câteva lucruri simple pe care le poate învăţa copilul (şi noi) care să-l ajute să pară încrezător(chiar dacă nu se simte aşa!): spatele drept, capul sus, mers cu un scop (nu pierdut în spaţiu), respiraţie adâncă şi umeri relaxaţi şi să pătreze contactul vizual. Exersând aceste lucrur, va creşte şi încrederea în sine.
  • Ca şi limbajul corpului, şi tonalitatea vocii este importantă. Ea trebuie să fie încrezătoare, puternică, să răspundă ferm şi hotărât, dar în acelaşi timp calm. Învaţă-l despre respiraţia adâncă, exersaţi decâteori aveţi ocazia. Înainte să îi răspundă celui care-l agresează, să respire adânc, după care să continue calm fără al lăsa pe atacator să-l grăbească.Toate aceste lucruri îi încurcă pe atacatori şi îi lasă fără replici, deoarece ei nu se aşteaptă la astfel de reacţii din partea celor atacaţi.
  • Fă-l să înţeleagă că problema nu este la el. Explică-i copilului tău că nu trebuie să-l pună la suflet toate răutăţile auzite, întrucât acel copil care tachinează este dornic de atenţie şi doar aşa o poate obţineşi în acestmod el vrea să se simtă superior şi că prin comportamentul lui încearcă să ascundă faptul că şi el, la rândul lui, este tachinat de fraţi mai mari sau de alţi copii.  Recomandă-i copilului să privească situatia detaşat: nu poate controla ce cred sau spun alţi oameni despre el.  „Fiecare e liber sa creada sau sa spuna ce vrea!” este o exclamaţie care poate dezamorsa conflictul şi le va scădea motivaţia agresorilor de a continua.
  • Încurajează-l să ţi se destăinuie. Copiii în general ascund aceste lucruri deoarece se simt rusinaţi de ceea ce li se întâmplă şi preferă să ţină pentru ei situaţiile stânjenitoare în care sunt puşi de alţi copii. De aceea, este foarte important să discutaţi despre bullying, să-l încurajezi să-ţi povestească cine îl tachinează şi de ce.În funcţie de gravitatea tachinării, poţi apela la cadrele didactice sau poţi discuta chiar şi cu părinţii celui care îţi tachinează copilul. Dacă doreşti să discuţi cu părinţii, fi atent la cuvintele pe care le foloseşti în discuţie. Evită să acuzi, mai bine expune problema şi descrie ce a simţit copilul tău.

Copilul trebuie învățat să discearnă singur între situațiile pe care le poate gestiona și cele în care este nevoie de intervenția unui adult. La primele situaţii de bullying poate este mai indicat ca cel mic să încerce să le facă față singur cu tehnicile indicate mai sus. Intervenţia imediat a unui adult poate fi perceput de către agresor ca semn de slăbiciune și comportamentele pot continua sau pot escalada, copilul fiind ţintă sigură odată cu dispariţia adultului, el fiind etichetat şi ca turnător.

Pentru situaţiile în care comportamentul de bullying se menţine şi nimic nu pare să funcţioneze, copiii au nevoie să solicite ajutorul unui adult: primul pas în reducerea comportamentelor de bullying este să le recunoaştem şi să facem ceva pentru stoparea lor (ex. să semnaleze prietenilor, cadrelor didactice, părinţilor atunci când nu ştiu sau nu reuşesc să facă faţă singuri).

Pe lângă toate acestea,  trebuie să facem diferența între comportamente repetate, intenționate, cu raport de forțe disproporționat și simple conflicte între copii – pot apărea oricând, nu sunt repetitive și cu intenția vădită de a răni- , iar în cazul conflictelor să nu încercăm să le rezolvăm în locul copilului. Medierea directă între copilul agresat şi cel care agresează trebuie cu prudenţă, deoarece de cele mai multe ori victima nu se poate susține și apăra în fața agresorului, acesta „citește” acest lucru și odată cu dispariția adultului din preajmă victima va fi supusă exact temerilor proprii.

Un copil cu încredere în sine, care a fost învățat că nimeni nu este perfect, că fiecare avem calități și defecte, va putea să privească mai cu detașare o situație, va avea mai multa stăpânire de sine, va ști cum să își exprime punctul de vedere și să spună „stop”, nu va lua în considerare insultele și jignirile aduse și va deveni inatractiv pentru agresori. Așadar, creșterea încrederii în sine a copiilor poate fi de ajutor. La fel cum un grup de suport, de prieteni, sentimentul de apartenență pot ajuta. Așadar părinții ar trebui să îl ajute și să îi permită copilului să își facă prieteni.

 

Articole legate de bullying:

Cum facem faţă tachinării, agresivităţii şi răutaţilor?

Bullying-ul: comportamentul agresiv, tachinarea, izolarea, răspândirea de zvonuri false

Opriţi bullying-ul sau desfiinţaţi recreaţiile!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Cum facem faţă tachinării, agresivităţii şi răutaţilor?

Standard
Cum facem faţă tachinării, agresivităţii şi răutaţilor?

Păduchii!! Păduchii sunt insecte de mici dimensiuni care se localizează la nivelul scalpului, unde se hrănesc cu sânge. Sunt frecvenţi la copii, din cauza interacţiunii directe în colectivităţi. Nu sunt un semn al igienei precare sau al sărăciei. Studiile internaţionale arată că aceştia se întâlnesc cel mai des în părul curat.

Este o intruducere, care pare departe de temă, şi totuşi are legătură. O situaţie pe care am trăit-o cu toţii măcar o dată în viaţa noastră instituţionalizată. Şi atunci a fost un subiect tabu şi acum este. Şi atunci erau arătaţi cu degetul copii, care aveau păduchi, şi cu toată informaţia existentă, şi acum sunt etichetaţi, tachinaţi copiii : ” păduchioşi”, „sărăntoci” şi alte nume. Această etichetare, din păcate, este făcută atât de copii, cât şi de părinţii copiilor colegi cu ” păduchiosul”.

Toţi am fost într-una dintre situaţii: de a fi tachinat, cel care a tachinat ori martor la răutăţi între copii sau adulţi, dar nu am ştiut întotdeauna cum să reacţionam. Fiind de faţă la un astfel de eveniment, am rămas fără cuvinte.

Mai jos am adunat câteva metode, care ne pot ajuta pe noi şi pe copiii noştri să facem faţă bullying-ului.

Continuând articolul Bullying-ul: comportamentul agresiv, tachinarea, izolarea, răspândirea de zvonuri false , voi scrie puţin despre ce este bullying-ul. Este un act de agresivitate verbală sau fizică, tachinare,poreclire , izolare, răspândirea de răutăţi despre alte alte persoane din pură răutate, din dorinţa de a fi observat, apreciat, din cauza unor fustrări repetate. Acest comportament poate apărea încă din grădiniţă şi poate continua până la adânci bătrâneţi, câteodată fără a realiza cât de mult rău poate produce în sufletul celui agresat.

Ce putem face în această situaţie?

Un copil care este victimă a acestui comportament are nevoie de sprijinul celor din jurul lui. Cu ajutorul adulţilor, atât părinţi cât şi educatori, învăţători, profesori, copiii învaţă cum să facă faţă tachinării, izolarii sau altor forme de agresare mult mai grave. Adeseori, comportamentele asociate bullying-ului sunt interpretate de numeroși adulți, părinți și cadre didactice, ca strategii adaptare firești pe care copiii le folosesc în mod natural și pentru care nu este necesară intervenția adulților. Mulţe persoane consideră acest comportament ca o etapă esenţială pentru clădirea psihicului, că a fi agresat este un examen de maturitate. Umilinţa, sperietura, agresivitatea nu fac parte din normalitate.

Aceştia trebuie să  deosebească tachinarea prin joacă, în care ambii parteneri de joc râd și glumesc pe seama lor, care nu este dăunatoare, de tachinarea prin ridiculizare și stigmatizare, care este dăunătoare. Prima tachinare poate fi trecută cu vederea, deoarece este amuzantă atât pentru cel care tachinează, cât și pentru cel tachinat. A doua, în schimb, trebuie stopată, deoarece poate duce la hărtuirea psihică a celui tachinat.Fiecare copil are nevoie să primească mesajul că aceste tipuri de comportamente sunt inacceptabile.  Deoarece acest comportament afectează toată societatea,  dar cu precădere pe copii, acest mesaj trebuie să fie promovat şi întărit atât în instituţiile şcolare cât şi acasă. Pentru că bullying-ul afectează pe toţi elevii din grup, nu se reduce doar la copilul care agresează şi la victimă, este important să îi învăţăm pe copii ce să facă dacă sunt actorii unui asemenea eveniment.  

  • Îl poţi sfătui ca la început să ignore copilul care tachinează – să se comporte ca şi cum celălalt este invizibil şi să acţioneze ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Spune-i să-şi închipuie că este înconjurat de o bulă de protecţie sau de o ceaţă deasă, care va absorbi toate cuvintele răutăcioase înainte ca acestea să te atingă.  Dacă este posibil, este recomandat să plece din situaţie. Ignorarea NU este o metodă bună în situaţii în care cineva tachinează de foarte mult timp şi foloseşte comportamente de bullying cu scopul de a-l intimida.
  • Încurajează-l să-şi petreacă timpul cu alţi copii. Copilul trebuie încurajat să-şi petreacă timpul cu cei cu care se simte bine. Explică-i că este important să aiba prieteni buni si că nu trebuie să stea prea mult în preajma celor care îl tachinează. Spune-i că nu trebuie să placă tuturor, şi că este normal să aibă un prieten foarte bun, prieteni apropiaţi şi cunoştinţe. Explică-i diferenţa dintre aceste persoane.
  • Învaţă copilul cum să îşi controleze propriile reacţii, deoarece multor copii le lipsesc abilităţile sociale necesare pentru a face faţă glumelor, etichetărilor şi farselor colegilor lor. Îi poţi sugera să râdă cu ei la farsa făcută. În momentul în care el plânge sau se înfurie, nu face decât să îşi încurajeze colegii în a continua, dar dacă şi el, ca victimă începe să rădă împreună cu agresorii, acestea vor fi încurcaţi de această reacţie.
  • Învaţă copilul prin joc de rol ce să spună în situaţia respectivă sau să o privească diferit. Într-una dintre orele de inteligenţă emoţională, am jucat o scenetă despre trei copii în diferite ipostaze. În fiecare scena apar doi actoricare se joacă împreună, iar al treilea copil vine spre ei cu rugămintea de a fi primit. În cele patru scenete diferă răspunsul, atitudinea celor care se joacă. În prima scenetă, el este refuzat categoric, după trei încercări. În a doua este primit după a treia întrebare. În scena trei doi copii se joacă, iar al treilea este ignorat, chiar dacă cei doi îl văd supărat şi singur. În ultima cei doi care se joacă, obseră copilul singur şi îl cheamă alături pentru a se juca împreună toţi trei. După fiecare prezentare actorii au fost întrebaţi cum s-au simţit în situaţia dată şi ce ar fi putut schimba, apoi am întrebat publicul dacă au fost vreodată în situaţia respectivă, cum s-au simţit şi ce ar fi vrut să se întâmple. Toţi au fost în postura copilului izolat şi a celui ignorat.
  • Copilul poate să îşi spună: „chiar dacă nu îmi place cum mă porecleşte pot să fac faţă acestei situaţii “; poate să îşi pună o întrebare care să verifice valoarea de adevăr a celor spuse pe seama sa: „este adevărat ce spune … despre mine?” (de cele mai multe ori se dovedeşte că nu); poate să se gândească la calităţile sale care contravin remarcilor negative făcute la adresa sa.

Deoarece mi se pare o topică foarte importantă, iar sfaturile adunate sunt utile nu numai pentru copii ci şi pentru noi în practica de zi cu zi, am hotărât să împart articolul în două. Altfel poate ar părea lung. Aşa că vă invit să citiţi şi continuarea.

 

 

 

 

Bullying-ul: comportamentul agresiv, tachinarea, izolarea, răspândirea de zvonuri false

Standard
Bullying-ul: comportamentul agresiv, tachinarea, izolarea, răspândirea de zvonuri false

” Pleacă de aici!!, Cu tine nu ne jucăm!!”, ” Ha-ha-ha, ce urât este desenul tău!”, „Dacă nu o chemi și pe ea, eu nu vin!”,” Adu-i și lui R. o jucărie să nu ne mai bată!”, sunt exclamații pe care le aud la grădiniță,  în clasă și în curtea școlii, exclamații pe care le primește S. și M. în anumite situații, exclamații care țin de un nou cuvânt apărut în viața noastră: bullying-ul.

imagesProvenit din englezescul „bully”(bătăuș, hooligan), termenul de bullying-ul este în general caracterizat ca un comportament agresiv intenționat care este menit să provoace disconfort sau durere, implică un dezechilibru de putere și tărie între agresor și victimă, care se manifestă repetitiv, regulat. Este un termen umbrelă care înglobează o serie de comportamente agresive prin intermediul cărora un copil încearcă să obţină unele beneficii cum ar fi: apreciere, valorizare, atenţie din partea celorlalţi colegi sau chiar o serie de bunuri. Se deosebeşte de celelalte tipuri de comportamente agresive (lovit, smuls, împins, înjurat) prin faptul că nu apare ca reacţie la anumite emoţii de disconfort (furie, tristeţe, etc).

Care sunt cele mai frecvente comportamente de bullying?

images (1)Odată cu vârsta, creşte frecvenţa comportamentelor de bullying, iar formele de manifestare se accentuează. Astfel, dacă la grădiniţă copiii se etichetează sau îşi pun porecle, primii ani de școală aduce în prim plan forme mult mai accentuate. Cele mai frecvente forme de bullying sunt: tachinarea (ex. „aragaz cu patru ochi” pentru copiii care poartă ochelari, „balenă” pentru copiii care au o greutate mai mare, „girafă” pentru copiii mai înalţi, „sărac” pentru copiii cu posibilităţi financiare mai reduse, „căminist” pentru copiii care provin din sistemul de protecţie de stat), izolarea unui copil („Nu vorbiţi cu ea!”; „Nu ai ce căuta aici!”), împrăştierea de zvonuri false

Un volum impresionant de studii de specialitate a pus în evidență în repetate rânduri diferitele consecințe negative pe care violența asupra copiilor le generează la nivelul dezvoltării personalității acestora. Impactul este resimțit în fiecare dimensiune de dezvoltare psihologică:  

– emoțională, accentuând riscul ca cele mai frecvent trăite emoții în relațiile interpesonale să fie de teamă, furie, frustrare, resentiment, vinovăție sau rușine;

– socială, aducând în relațiile cu semenii variate comportamente de agresivitate, respingere sau izolare; comportamentală, transformând, pentru mulți copii, comportamentul violent în cea mai intens utilizată strategie de rezolvare de probleme;

– cognitivă, reducând resursele copiilor pentru procesul de învățare.

Adeseori, comportamentele asociate bullying-ului sunt interpretate de numeroși adulți, părinți și cadre didactice, ca strategii de adaptare firești pe care copiii le folosesc în mod natural și pentru care nu este necesară intervenția adulților. Adulții trebuie să facă deosebirea între tachinarea prin joacă, în care ambii parteneri de joc râd și glumesc pe seama lor, care nu este dăunatoare, și cea prin ridiculizare și stigmatizare, care este dăunătoare. Prima tachinare poate fi trecută cu vederea, deoarece este amuzantă atât pentru cel care tachinează, cât și pentru cel tachinat. A doua, în schimb, trebuie stopată, deoarece poate duce la hărtuirea psihică a celui tachinat. Comportamentele de bullying reprezintă unul dintre cei mai puternici factori de risc pentru sănătatea și protecția copiilor, care prin caracteristicile specifice (dezechilibru de putere, regularitate, intenția de a provoca suferință fizică și / sau emoțională), devine imposibil de gestionat doar la nivelul grupului de copii.

download (2)Într-o situație de bullying toți copiii sunt victim, cel care suferă consecința directă a agresivității și cel care este autorul comportamentului violent, pe care, l-a învățat cu siguranță fiind la rândul său martor sau victimă într-un alt context de viață cât și cel care asistă neputincios și învață că școala sau cartierul sunt câmpuri de luptă în care doar cei puternici supraviețuiesc.

Un portret robot al agresorului ar desemna o persoană care caută să atragă atenția, chiar și printr-un comportament negativ, să devină cunoscută sau populară cu orice preț, care se simte importantă, puternică, atunci când „supune” pe cineva mai slab; pentru o altă persoană, comportamentul de bullying reprezintă o cale uşoară de a fi percepută de către ceilalţi ca fiind „cool” (nevoia de integrare este atât de mare, încât copiii pot să se comporte astfel pentru a fi acceptaţi de copiii cu o popularitate mai mare), dar putem vorbi și despre copii care vin la rândul lor din familii cu probleme sau dezorganizate, unde au învățat că violența este o rezolvare, o modalitate de răspuns; sau despre copii care se tem să nu devină la rândul lor victime și trec de partea agresorilor, care poate vor să impresioneze liderul grupului, care pot căuta deopotrivă putere, atenție, răzbunare sau distracție, dar în toate formele suferă la rândul lor de o slabă încredere în forțele proprii și simt că se pot impune numai prin forță, sau mai există şi categoria copiilor care interpretează greşit diferenţele culturale şi etnice. Martorii sunt cei care asistă pasiv la astfel de acțiuni. Aceștia fie pot încuraja agresorii, și atunci sunt parte activă a interacțiunii deși nu sunt ei cei care „dau cu piatra”, fie intervin în apărarea victimei, fie nu fac nimic, iar în acest caz de fapt ei încurajează agresorul să continue. De ce aleg unii copii să nu facă nimic? Pentru că deși nutresc sentimente de vinovăție și neputință, și ar dori cumva să ajute victima, teama de a fi asociați cu aceasta și de a-și pierde statutul sau a deveni ei înșiși victime îi paralizează.

download (3)Există mai multe dimensiuni ale fenomenului de bullying: • bullying fizic, care include dar nu se limitează la comportamente repetate de tip: lovire, pus piedică, îmbrâncire, plesnit, distrugerea / deposedarea de obiecte personale; • bullying verbal,  include dar nu se limitează la comportamente repetate de tip: poreclire, insultare, tachinare, umilire, intimidare, transmitere de mesaje cu conținut homofob sau rasist; • bullying social, adesea ascuns, greu de identificat / recunoscut, realizat cu scopul de a distruge reputația socială a unui copil și de a-l plasa într-o situație de umilință publică, care include dar nu se limitează la comportamente repetate de tip: minciună și/sau răspândire de zvonuri, realizarea de farse cu obiectivul de a umili / crea situații stânjenitoare, încurajarea excluderii / izolării sociale, bârfa; • cyberbullying, ascuns sau evident,care  se referă la orice comportamnet de bullying mediat de tehnologie, identificat în spațiul de social media, website-uri, mesagerie etc., include dar nu se limitează la comportamente repetate de tip: mailuri, postări, mesaje, imagini, filme cu conținut abuziv / jignitor / ofensator; excluderea deliberată a unui copil în spațiul online; spargerea de parole ale unor conturi personale (de e-mail, FB etc.)

Toate aceste comportamente  îşi pun amprenta asupra modului în care el se va percepe pe sine şi pe cei din jurul său, dar de cele mai multe ori, copilul nu îți va spune direct că are probleme cu colegii de școală și că aceștia îl iau peste picior de fiecare dată când au ocazia. În schimb, îți poate spune că nu îi mai place la școală, ezită să-ți povestească ce face în pauze. Chiar şi în cazul celor mai uşoare forme, expunerea repetată la o experienţă de agresare îi predispune pe copii la dezvoltarea a numeroase probleme de sănătate mentală: depresie, anxietate, tulburări de comportament alimentar. Un copil care a fost sever agresat ajunge să întrerupă şcoala din teama că ar putea să fie agresat din nou.

În concluzie, este foarte important să vorbim cu copiii despre acest fenomen, să-i sprijinim, să găsim și să învățăm metode de combatere a acestui comportament.

În articolul viitor puteți citi despre aceste mijloace.

 

Articole asemănătoare:

http://suntpitic.ro/despre-bullying-ul-cibernetic-sau-ce-tie-nu-iti-place-altuia-nu-face/

Cum facem faţă tachinării, agresivităţii şi răutaţilor?

Bibliografie:

Violența de orice fel afectează sănătatea fizică și emoțională a copiilo. Bullying-ul în rândul copiilor – Studiu sociologic la nivel national – 2016 Salvați copii

 

Stratul cu flori

Standard
Stratul cu flori

Stratul cu flori este o povestire pentru copii, despre frați noi și rivalități. Rivalitatea dintre frați reprezintă gelozia, competiția și lupta dintre frați și surori. Primirea unui copil în familie este ceva emoționant, dar poate fi un moment dificil pentru frați. Venirea în familie a unui nou copil este momentul când apar sentimente puternice de gelozie la fratele mai mare. Este ceva normal ca acesta să se simtă amenințat și să fie gelos. Atenția părinților care era doar pentru el acum va fi împărtiță cu altă persoană.

Sara și Paul locuiau într-o casă cu o grădină foarte mare. Acolo se găseau: copaci, tufișuri și multe flori frumoase.
Cei doi frați petreceau mult timp jucându-se în grădină.
Le plăceau mult „de-a v-ați ascunselea“ și cățăratul în copaci. Se îndeletniceau și cu inspectatul grădinii. Căutau gândăcei și alte felurite vietăți.
Într-o zi, pe când se jucau în grădina preferată, au auzit un zgomot ciudat. Aducea a ciorovăială.
S-au oprit din ce făceau și au pornit să cerceteze cauza. Spre mirarea lor, zgomotul i-a condus la stratul cu flori. S-au apropiat tiptil și s-au tupilat după un tufiș din apropiere. Puteau observa locul, însă fără să poată fi zăriți.
Acolo Sara și Paul au descoperit: două flori mari galbene, o floare mică albastră și una tare mititică și roșie. Aceasta din urmă părea că tocmai îmbobocise.
Floarea albastră striga către cea roșie:
– Pleacă! Acesta este stratul meu și nu este destul loc și pentru tine!
Floricica roșie era tare tristă și stătea aplecată. Parcă vroia să scape de strigătele cele răutăcioase.

În tot acest timp cele două flori mari galbene făceau tot posibilul să o calmeze pe cea albastră. Ele îi vorbeau astfel: – Încearcă să fii drăguță cu floricica roșie. Și ea este parte din familia noastră!

Dar cea albastră nu vroia deloc să audă așa ceva. Începu chiar să arunce cu grămăjoare de pământ în cea roșie. Celor doi frați li s-a făcut milă de floricica roșie și au început să se târască spre stratul cu flori. Poate că puteau ajuta cumva.

Atunci floarea albastră s-a oprit din aruncat pământ în surioara ei și i-a privit pe cei doi copii.
I-a întrebat: – Ce vreți?
Paul i-a spus: – Noi ne jucam în grădină, când deodată v-am auzit certându-vă. Vrem să vedem dacă vă putem ajuta cumva…
– Ei bine, eram doar eu pe acest strat, cu mama și tata. Apoi chestia asta mică și roșie a apărut de nicăieri! Sunt foarte nervoasă din cauza asta! Toți îmi spun că ar trebui să mă bucur. Dar eu nu mă bucur! că nu trebuie să fiu supărată sau tristă. Vreau să dispară de aici!
Atunci Paul i-a spus florii albastre:
– Este normal să fii nervoasă. Dar, se pare că aici este destul spațiu pentru amândouă.
Nu cumva altceva te nemulțumește?
– Da…dacă nu ajunge căldura soarelui pentru amândouă? Sau apa ploii…?
Atunci Sara i-a spus:
Este destulă căldură și apă pentru toată lumea.
– Dar dacă mama și tata uită de mine?
– Sunt sigură că așa ceva nu se va întâmpla. Ei au destulă dragoste pentru voi amândouă. Ai nevoie doar de puțin timp pentru a te obișnui cu floarea cea nouă în familia ta…

Mie tot mi-a luat timp să mă obișnuiesc cu Sara, atunci când s-a născut. Dar m-am obișnuit cu ideea de a avea o soră. Iar acum ne distrăm de minune împreună.
Poate și tu te vei putea distra o data cu sora ta!
– Poate…nu m-am gândit așa. Poate că am nevoie doar de puțin timp ca să mă obișnuiesc. Este ceva nou.
– Da, dar nu uita că ceea ce este diferit nu este în mod neapărat și rău. Uneori este de fapt ceva bun.
După câteva săptămâni Sara și Paul se jucau din nou în grădină. Deodată au auzit o mulțime de chicoteli și de râsete. Zgomotul venea dinspre stratul cu flori. Acolo, cele două flori mai mici, cea albastră și cea roșie, se unduiau vesele în vânt
.

Poveste terapeutică pentru copii cu vârsta cuprinsă între 4 și 10 ani. Autor: Lauren Snailham, psiholog clinician.

Povești terapeutice

http://suntpitic.ro/idei-de-carti-despre-rivalitatile-intre-frati/

http://suntpitic.ro/reguli-pentru-o-relatie-buna-intre-frati/

 

Avantajele educaţiei în grupuri mixte

Standard
Avantajele educaţiei în grupuri mixte

Deoarece la gradiniţa unde învaţă S. nu există decât două clase la secţia maghiară, acestea nu pot fi despărţite pe grupe de vârstă omogenă. Întotdeauna au fost copii mici şi copii mai mici, mari şi copii mai mari.

Deoarece în ultimul an de grădiniţă, al fetei mele mari, M., au existat multe dispute pe  această temă la şedinţe, adică de ce nu încearcă să facă grupe cât mai omogene, pentru a nu suferi cei mari, m-am gândit că ar fi interesant să văd dacă există avantaje pentru toţi copii care frecventează acest tip de grupă.

Concluziile:

Familia este formată din persoane de diferite vârste. Acest grup eterogen permite tuturor membrilor să observe, să iniţieze şi să încurajeze diferite competenţe. Socializarea şi învăţarea se petrec intrând în contact cu oameni diverşi, în medii şi situaţii diferite.

Cu cât aria competenţelor manifestate într-o grupă mixtă este mai mare cu atât cresc şi şansele ca membrii grupului să dezvolte relaţii şi prietenii cu persoane cu care se potrivesc, se completează. Aceste grupuri cu maturitate şi abilităţi diferite  oferă suficiente modele cu care se pot identifica membrii grupului.

În sistemul actual grupele se doresc să fie omogene din punct de vedere al vârstei, deoarece se considera că este mai uşoară integrarea, şi se ia în calcul un singur indiciu de dezvoltare cronologică: vârsta , fără a lua în considerare celelalte componente, cum ar fi dezvoltarea socială, emoţională şi maturitatea cognitivă.

Deoarece  aceste grupe obligă copii să interacţioneze numai cu cei de aceeaşi vârstă, favorizează dezvoltarea competivităţii distructive, nepregătindu-i pentru relaţionarea cu oameni diferiţi şi diverşi. În acest fel ei nu au posibilitatea să înveţe să  rezoneze la problemele altor vârste (gap between generations), nu le permite experienţa cooperării prin ajutorul acordat celui mai mic, prin ajutorul cerut celui mai mare sau mai priceput, dezvoltă anumite complexe de inferioritate/superioritate deoarece sunt în permanenţă evaluaţi în raport cu alţii de aceeaşi vârstă.

Grupele mixte de vârstă ajuta la minimalizarea problemei competivităţii. Aceste grupe sunt de dorit în special pentru copii cu probleme de dezvoltare în anumite arii, deoarece funcţionând printre copii mai mici le oferă o altă motivare şi o încredere în sine mai mare.

Grupurile eterogene oferă beneficii importante atât celor mici cât şi celor mari.

  1. Interacţiune – Pentru că fiecare copil trebuie să interacţioneze cu alţi copii ale căror abilităţi şi vârste sunt variate, acesta va învăţa să ajute şi să se lase ajutat. Se creează un sentiment de reciprocitate folositor şi copilul învaţă să lucreze în grup.
  2. Copiii învaţă unii de la alţii– Copiii mai mari învaţă răbdarea şi toleranţa şi servesc drept lideri şi modele. De asemenea, când un copil predă un lucru, acest proces îl ajută să şi-l însuşească şi să-l înţeleagă mai bine. Aceste lucruri îi cresc încrederea în sine şi stima de sine.  Cei mici învaţă cum să se poarte, cum să ducă la bun sfârşit noi activităţi, cum să aplaneze un conflict şi noi moduri în care să facă lucrurile.
  3. Copilul lucrează in ritmul sau – Chiar dacă într-o grupă avem copii de vârste, interese şi abilităţi diferite, NU există un ritm care trebuie urmat de tot grupul astfel că fiecare copil are libertatea să petreacă atâta timp cât doreşte sau consideră necesar pentru a înţelege un concept.
  4. Se creează sentimentul unei comunităţi – Colaborând în anumite activităţi şi luând contact cu ceilalţi, copiii simt că fac parte dintr-o comunitate.
  5. Se dezvoltă ambiţia Vazând cum alţi copii reuşesc să facă lucruri pe care ei încă nu le pot face, copiii îşi stabilesc singuri provocări şi aşteaptă cu interes urmatoarele activităţi propuse de educator. În acelaşi timp ei sunt în mod natural motivaţi de realizările celorlalţi.
  6. În locul competiţiei apare, în mod natural, cooperarea– Dacă ai fi o muscă pe peretele unei clase mixte ai observa cum copiii se ajută între ei pentru a face ordine în locul în care s-au jucat şi cum încearcă să se înţeleagă în mod paşnic în loc să se ciondănească. Acest tip de comportament începe să facă parte din personalitatea lor şi le va fi de folos mai târziu.
  7. S-a observat faptul că vocabularul şi dicţia celor mici s-a îmbunătăţit fiind în preajma copiilor de vârstă mai mare. Ei sunt în stare să-şi modifice limbajul, comportamentul şi aşteptările în funcţie de nivelul de înţelegere a celor din jur. În acelaşi mod, cei mari învaţă să descifreze limbajul non-verbal şi să răspundă în concordanţă cu acesta.
  8. Un copil educat în clase cu elevi de vârste mixte se va înţelege mai bine cu fraţii sau surorile lui şi îşi va dezvolta empatia ori inteligenţa emoţională, calităţi atât de folositoare în viaţă. Copii care nu au fraţi, surori au şansa să fie “ cel mare”, să ocrotească şi să ajute şi în acelaşi timp, să lege prietenii cu copii de diferite vârste.

Există temeri că cei mici sunt supraîncărcaţi, sau vor exista aşteptări peste puterea lor, sau că cei mari vor fi substimulaţi, deoarece experienţa celor mici este vastă, sau că aceştia le-ar inhiba planurile. Aceste temeri s-au dovedit a fi nefondate, deoarece chiar dacă ar fi grupaţi cu copii de aceeaşi vârstă, întodeauna există o diversitate în abilităţile copiilor, în maturitatea, în experienţa trăită de copii în felul de joacă, în modul de interacţiune cu ceilalţi.

În modul acesta de educaţie este mult mai uşor să te focusezi, ca educator, pe potenţialul de învăţare a fiecărui copil, riscul de al compara cu ceilalţi este mai mic. Este mai simplu să observi relaţiile dintre membrii grupului, să urmăreşti interesele şi nevoile fiecăruia.

Printre altele şi pe aceste principi se bazează educaţia Montessori şi cea Waldorfi, două direcţii educaţionale apreciate şi răspândite în întreaga lume.

 

 

 

Cine este mai fericit? Povestea păunului si a corbului

Standard

download (5)Un corb trăia în pădure și era mulțumit de viața lui. Până într-o zi când a văzut o lebădă. “Lebăda este atât de albă și eu atâta de negru…s-a gândit corbul. Lebăda este probabil cea mai fericită pasăre din lume.”

 

download (8)Corbul i-a spus lebedei gândurile lui. Lebăda a replicat: “De fapt, credeam că sunt cea mai fericită pasăre din lume până când am văzut un papagal, care are două culori. Acum cred că papagalul este cea mai fericită pasăre a creației.”

download (7)Corbul s-a dus atunci la papagal. Acesta i-a explicat: “Trăiam o viață extrem de fericită, până când am văzut un păun. Eu am doar două culori, însă păunul are mult mai multe.”

Corbul a vizitat păunul la grădina zoologică și a văzut sute de oameni adunați să îl vadă. După ce oamenii au plecat, corbul s-a apropiat de păun.

 images (12“Ești atât de frumos. În fiecare zi mii de oameni vin să te vadă. Când mă văd oamenii pe mine, mă alungă imediat. Cred că tu ești cea mai fericită pasăre de pe planetă.”

 Păunul a replicat: “Întotdeauna am crezut că sunt cea mai frumoasă și mai fericită pasăre de pe planetă. Dar, din cauza frumuseții mele sunt captiv în această grădină zoologică. Am privit în jurul meu și am realizat că singura pasăre care nu este ținută într-o cușcă este corbul. De când am văzut asta mă gândesc că dacă aș fi un corb, aș fi cea mai fericita pasare din lume.”

Acest lucru ni se intampla si noua. Facem comparații inutile cu alții si devenim triști. Nu prețuim ce avem. Asta duce la un cerc vicios al nefericirii.

Prețuiește ceea ce ai, fii fericit si uita de comparațiile care nu ne aduc decât tristețe.

Conceptul de competitivitate

Standard
Conceptul de competitivitate

Eu sunt prima! Ba nu, eu sunt prima! Ba pe mine mă iubeşte mai mult! Ba eu sunt mai mare! Ba eu sunt mai…

Ce este conceptul de competiţie, trebuie să o eliminăm în totalitate din viaţa noastră sau trebuie să o reconsiderăm? De unde apare acest sentiment şi cum putem lucra cu el?

COMPETÍȚIE ~i f. 1) Luptă între două sau mai multe persoane sau state, organizații, care urmăresc același avantaj sau același rezultat; concurs; concurență; întrecere. 2) Reuniune constând din lupta pentru întâietate în una sau în mai multe probe sportive; întrecere sportivă; concurs.

CONCÚRS s. n. 1. examen pentru selecționarea candidaților la admiterea într-o instituție de învățământ sau pentru a obține un post, o bursă etc. 2. întrecere; competiție sportivă. 3. ajutor, sprijin; colaborare; contribuție.a-și da ŭl (la ceva) = a colabora; ~ de împrejurări = conjunctură.

Competiţie deschisă este acea competiţie care se desfăşoară în mod direct cu mediul şi doar indirect cu competitorii. Dintre toţi competitorii plasaţi în acelaşi mediu câştigă acela care obţine o mai bună performanţa raportat la un parametru sau complex de parametrii oarecare, în condiţiile în care acţiunile fiecăriu concurent nu influenţează acţiunile altui concurent.

O competiţie închisă este acea în care fiecare competitor e angajat direct împotriva celorlalţi, în care un câştig al unuia reprezintă automat  o pierdere a altuia sau a altora.

download-2Competiţia este un fenomen obiectiv, natural, prezent din totdeauna în mediul înconjurător. Competiţia este o trăsătură a lumii vii, legată de o trăsătură esenţială a acesteia, adaptabilitatea. Fiind ceva natural nu se poate spune că este bună sau rea. Formele în care competiţia se manifestă pot fi însă influenţate de comportamentul uman individual, dar şi de cel colectiv, iar aceste influenţe pot fi caracterizate pe termen lung sau scurt.

Un lucru este cert: Natura a dezvoltat ambele forme – atât competiția cât și cooperarea – iar acestea coexistă într-o îmbinare complexă, la diferite nivele. Bunăoară, dacă celulele nu ar coopera nu ar exista organisme multicelulare. Dacă anumite animale nu ar trăi și vâna în haită ar dispărea. Dacă liliecii-vampir nu s-ar hrăni reciproc ar muri. Dar tot animalele – indivizi sau grupuri – concurează pentru resursele limitate. Competiția este un mecanism de bază al selecției naturale, care, în timp, duce la ceva ce numim ”evoluție”, prin supraviețuirea și înmulțirea genelor celor ”mai puternici”.

Dacă în Natură procesul evoluției este necontrolabil de către organisme și nu pare să aibă un scop precis, în cazul societății umane emerge un nivel suplimentar. Spre deosebire de animale, indivizii umani pot conveni asupra unor valori și norme comune care modelează ceea ce numim ”succesul social”. Este o consecință a existenței conștiinței de sine combinată cu necesitatea de a trăi în comun, în condițiile în care resursele sunt limitate.

download“Să te lupți din răsputeri să îi învingi cu orice preț pe toți, să calci pe cadavre ca să ajungi în vârf”. “Să te motivezi din interior să ajungi mai bun, să îți cultivi calitățile și să le pui în slujba tuturor…” Două căi și un liber arbitru. Alegerea pe care o facem ne definește întregul stil de viață.

Pentru unele persoane este vital să acceadă la nivelul cel mai înalt şi să rămână acolo. Iar pentru asta nu ezită să se folosească de toate mijloacele necesare. Comportamente impunătoare, setea de admiraţie şi lipsa percepţiei problemelor celuilalt sunt caracteristicile recurente ale perso­nalităţilor narcisice şi a acelor cu stima de sine crescută. După psihanalişti, acest tip de personalitate se conturează din copilărie. Un copil care este lăudat constant şi niciodată tras la răspundere pentru greşeli are şanse – în conjuncţie cu influenţe de ordin biosocial – să dezvolte ulterior în viaţă tulburare de personalitate narcisistă. În timpul primelor perioade ale vieţii, nu avem decât o grijă: să fim iubiţi de părinţii noştri.

Pe siguranţa faţă de această iubire se construieşte nar­cisismul nostru, încrederea în noi pentru a înainta şi a ne găsi locul prin­tre ceilalţi. Iubirea parentală este un esafodaj care ne susţine toată viaţa, dar atunci când a fost ridicat prea sus, asta poate da naştere convingerii că lumea întreagă trebuie să fie la picioarele noastre. Este acel exces de iubire care se manifestă în atitudinea îngâmfată a unora. Fiind asiguraţi de părinţii lor că sunt cei mai puternici, cei mai frumoşi, ei cred că identitatea lor nu se poate declina decât la superlativ. Să nu rămână în top ar însemna să-şi asume riscul de a pierde aceasta recunoştinţă parentală şi, mai târziu, pe cea a societăţii. Sentimentul de a fi dus lipsă de iubire poate şi el să tulbure construirea narcisismului. Cererea de iubire a copilului es­­te nelimitată. Nu-i este de ajuns să fie iubit, el vrea să fie preferatul pă­­rin­­ţilor. O exigenţă cu atât mai dificil de satisfăcut, în cazul familiilor cu mai mulţi copii. Gelozia nu cruţă pe nimeni: în ochii fiului mare, cel mic beneficiază de toată afecţiunea parentală, cel mic se simte mereu în urmă faţă de fratele mai mare iar dacă avem şi un frate mij­lociu, el nu ştie cum să se poziţioneze între un frate mai mare care comandă şi un mezin preferat şi răsfăţat.

images-1Competiția apare ca temă încă din copilărie, mai ales în cazul în care sunt 2 sau mai mulți copii într-o familie. 

Există multe motive pentru care copiii se ceartă între ei şi se află mereu în competiţie unul cu celălalt. Unul dintre cele mai importante ar fi stabilirea propriei identităţi, dar pe un plan secund, dar la fel de important, cei mici se află într-o permanentă competiţie pentru timpul, dragostea şi atenţia părinţilor.

Această competiție permanentă în care se află copiii este o dovadă că încă de când ne naștem avem în noi dorința de a ne afirma prin ceea ce suntem și putem face. Lucrurile se complică însă când începem să le insuflăm copiilor ideea că e necesar să se uite mereu în stânga și în dreapta ca nu cumva să îi depășească altul. A fi bun doar dacă ești cel mai bun a dus la dramatica situație în care nimic nu ne mai este suficient.

Fiecare copil nou adăugat familiei îi face pe ceilalți copii membri să simtă că e nevoie să facă din ce în ce mai multe eforturi pentru a câștiga atenția celor din jur și mai ales pe cea a părinților. Ca părinte, e o adevărată provocare să oferi atenție în mod echilibrat, mai ales în perioada în care a apărut proaspăt o nou membru în familie care necesită consum serios de resurse fizice și psihice. Dar dacă ne-am muta pentru o clipă în papucii copilului dintâi și am privi situația prin ochii lui, am putea vedea și noi cât de frustrant poate fi să te trezești în casă cu o mogâldeață simpatică, dar enervantă, care nu știe nimic altceva decât să plângă mult și tare… iar adulții, culmea, o găsesc și frumoasă, și drăgălașă, și mai interesantă decât orice altceva, inclusiv decât fratele mai mare.

Toată această nouă situație se prezintă ca un pericol pentru accesul copilului mai mare la atenție, apreciere, iubire… el nu mai știe cât și dacă va mai primi din toatea astea acum că are un competitor eficient în preajmă. În funcție de cât de repede sau dacă îi vor restabili părinții echilibrul, se va înfige în mintea viitorului adult gândul că el trebuie să se străduiască pentru ca ceilalți să îl vadă, să îl audă, să îl iubească. Unii primesc pur și simplu, precum mogâldeața, dar nu-i cazul lui. El va primi doar dacă va fi suficient de bun cât să atragă atenția. Iată cum se pun bazele unei false competiții… și stă în puterea părinților să conștientizeze că o vreme e nevoie de asigurări și reasigurări ale iubirii lor necondiționate pentru toți copiii personali, fără pretenția “tu ești mare și ar trebui să înțelegi și să fii mai cuminte”. Panica accesului brusc limitat la iubire și atenție nu ține de vârstă și nici de inteligență. Îmbrățișări mai multe și mai duioase, momente petrecute în doi în care se vorbește cu sinceritate despre ce simte fiecare, despre lucrurile care apasă greu relațiile din familie, despre cum fiecare are calități și defecte, dar este la fel de important în cadrul familiei ca întreg… sunt acțiuni la îndemână.

Datorită afec­­ţiunii egale oferite de părinţi, fiecare dintre copii sfârşeşte prin a recunoaşte privilegiile asigurate de rangul lui. El îşi găseşte locul în sânul familiei, iar gelozia se diminuează în favoarea afecţiunii. Cel puţin în aparenţă, căci inconştient individul poate păstra sentimentul de a fi fost deposedat de locul lui de lider. Si pentru că nu are puterea de a-şi recuceri locul în inima părinţilor, se va strădui să-l câştige în sânul societăţii.Aşa că dă-i fiecărui copil momentele sale individuale, în care te preocupi numai de el şi în care îţi faci timp numai pentru voi doi. În plus, recunoaşte-i personalitatea distinctă şi laudă-l pentru felul în care este el diferit faţă de fraţii şi surorile sale. Nu uita să îi spui ce importante sunt calităţile şi defectele fiecărui membru al familiei pentru importanţa voastră ca întreg. Şi, ca mijloc de a evita competiţia distructivă între fraţi, fă tot posibilul ca cei mici să aibă fiecare spaţiul său, de joacă, de dormit.

Cea mai importantă competiţie: competiţia cu sine însuşi.imaginea-de-sine

Este probabil ultima care apare în viaţa unei persoane, deoarece mediul de învăţare şi de viaţă îi orientează pe copii mai puţin spre competiţia cu ei înşişi şi mai mult spre competiţia cu cei din jur. Această formă de competiţie este însă  aceea care îl poate ajuta pe copil sî obţină cele mai bune rezultate. Porneşte de la motivaţia interioară a copilului de a evolua, de a depăşi actualul nivel al unei abilităţi, de a-şi explora propriile capacităţi. Fie că este vorba de un sport sau de stăpânirea unei limbi străine sau a unui instrument muzical, competiţia cu el însuţi îl menţine pe copil implicat în procesul de învătare. Îl poţi ajuta pe copil să „câştige” această competiţie întrebându-l ce altceva ar mai dori să înveţe, ce obiective îşi propune să atingă şi remarcând îmbunătăţirile care apar în privinţa abilităţilor sale. („Ai reuşit să cânţi piesa aceasta până la urmă! Ştiu că săptămâna trecută aveai dificultăţi. Felicitari!”).

Societatea şi competiţia sau dacă putem scăpa de competiţie în viaţa de zi cu zi.

competitors“Să te lupți din răsputeri să îi învingi cu orice preț pe toți, să calci pe cadavre ca să ajungi în vârf”. “Să te motivezi din interior să ajungi mai bun, să îți cultivi calitățile și să le pui în slujba tuturor…” Două căi și un liber arbitru. Alegerea pe care o facem ne definește întregul stil de viață.

A fi cel mai bun într-un sistem distructiv ar putea însemna la fel de bine o perfecționare pentru autodistrugere. Competiția în virtutea inerției, fără o analiză a propriilor valori și nevoi, ne îndepărtează de propria viață: ajungem “cei mai buni” și ne trezim întrebându-ne “la ce ne folosește? Aici ne-am dorit cu adevărat să ajungem?”.

Competiția nu poate fi evacuată atât de ușor din spațiul public de astăzi și dintotdeauna: nu pregătim inși destinați vieții într-un chibuț. Oricât de mult i-am îndrepta pe copii către jocurile de grup, în care nu există câștigător sau învins, ei se vor întâlni foarte devreme cu acest binom competițional: se vor lupta pentru un loc în licee sau școli de prestigiu, pentru un stagiu la mari firme, pentru un rezidențiat în marile spitale etc. De ce? E simplu: fiindcă piața o cere, fiindcă fiecare dintre noi dorește să ajungă pe mâinile celui mai bun doctor, profesor, manager de întreprindere, constructor, meseriaș etc. Ierarhiile valoroase sunt născute din competiții duse onest.

E adevărat, competițiile de azi, cele sportive, de exemplu, au ajuns o afacere prosperă în loc să rămînă ceea ce erau atunci cînd au fost inițiate, acum sute și mii de ani: o înfruntare cordială, în care mize erau participarea, plăcerea de a-ți verifica aptitudinile exersate, nu trofeul.Dar pentru asta nu aș blama competiția în sine, ci legile noi sub semnul cărora stă.

Cred deci că există și varianta „întrecerii“ oneste, benefice: aceea care îl ajută pe copil să ajungă la o imagine corectă despre sine însuși: ce îi place și ce nu, ce poate să facă și ce îi depășește limitele, ce e dispus să sacrifice sau nu. Cu o singură condiție: competiția să fie a lui și nu a adulților care îl flanchează.

Despre empatie- de Brene Brown

Standard

 

 

De ce este atât de importantă empatia? 

Deoarece ajută copiii să se bazeze pe propriile decizii provenite din interior (din forța interioară) și să se lase mai puțin influențați de factori externi. Ei au, astfel, încredere în propriile emoții și le tratează într-un mod pozitiv. Ea ajută la crearea și dezvoltarea unei relații strânse și sănătoase cu alți copii și cu alți oameni. Îi ajută să aibă mai mulți prieteni, să fie agreați de cei din jurul lor.

Mai multe informaţi pe această temă puteţi citi accesând:  Empatia la copii .

Un joc util în conștientizarea imaginii de sine

Standard
Un joc util în conștientizarea imaginii de sine

Imaginea de sine se formează în timp şi se retuşează toată viaţa. Ea începe întotdeauna cu propriul corp: în primul rând mă defineşte corpul meu, adică ceea ce se vede din exterior. Iată de ce, pentru că ancorează imaginea de sine în propriul corp, acest joc îl va ajuta pe copil să îşi clarifice câteva aspecte legate de sine.

Chiar dacă pe copii nu îi frământă aceaste întrebări până la vârsta adolescenţei, totuşi găsirea răspunsului la ele este o provocare în sine. Cu ajutorul jocului descris mai jos îți poți ajuta copilul să îşi construiască şi consolideze imaginea de sine.

Vârsta potrivită: de la 3 ani în sus

Materiale necesare: foaie mare de flip-chart, foi mai mici, carioci, creioane colorate.

Ce trebuie făcut:20160930_093045.jpg

  • Într-o atmosferă de calm, uşor meditativă, propune-i copilului că realizaţi împreună un altfel de portret al lui. Ia foaia de flip-chart (dacă copilul e mai mare decât foaia uneşte 2 foi) şi întinde-o pe jos. Roagă-l pe copil să se întindă pe spate pe foaie, astfel încât conturul lui să nu depăşească marginile foii. Cu o cariocă trasează-i conturul.
  • 20160930_093223Profită de încântarea copilului de a-şi vedea conturul în mărime naturală şi spune-i că în interiorul conturului veţi desena lucruri care îl definesc, legate de propria persoană.
  • Provoacă-l să găsească minim 7 răspunsuri la întrebarea: Cine sunt eu? Dacă este mai mic de 7 ani, roagă-l să spună cât mai multe lucruri importante despre el. Notează răspunsurile pe o hârtie.
  • Începeţi completarea portetului cu desenarea feței şi apoi a părului. Cum contează mult ca el să fie mulţumit de desen, s-ar putea să fie nevoie să îl ajuţi în realizarea desenului.
  • Când fața este gata, puteţi trece la completarea interiorului. Cu lista de răspunsuri în 20160930_093430mână, ajută-l pe copil să găsească câte o reprezentare grafică pentru fiecare din răspunsurile lui şi să o deseneze undeva în interiorul conturului. De exemplu, dacă copilul a răspuns la întrebarea cine sunt eu? cu Sunt un copil vesel, ajută-l să găsească un simbol pentru veselie: poate fi o față care râde, o inimioară, un soare, etc. Pe cât posibil nu-i oferi tu sugestii ci lasă-l să găsească singur modalităţi de a exprima cine este el. 20160930_093310După ce a găsit acest simbol roagă-l să gasească cel mai potrivit loc din interiorul conturului și să îl deseneze acolo.
  • Când simbolurile referitoare la propria persoană sunt aşezate în contur, puteţi continua cu colorarea sau decorarea portretului, lăsându-vă în voia inspiraţiei. Jocul se termină când copilul este mulţumit de desen.
  • Afişaţi portetul într-un loc vizibil şi lăsaţi-l acolo cât timp îi face plăcere copilului, sau până îl înlocuieşte cu altul.

Bine de ştiut:

  • 20160930_092747Este foarte important să înţelegi răspunsurile copilului la întrebarea Cine sunt eu? în funcţie de vârsta lui. Astfel, până la 4 ani copilul îşi va spune doar numele şi eventual una-două trăsături, mai ales fizice (sunt înalt, frumos, blond, sunt băiat, sunt cuminte). De pe la 6 ani copilul va spune şi ce îi place şi ce roluri are: elev/ fiu/ membru al echipei de fotbal. Tot atunci apar şi răspunsurile care arată trăsăturile esenţiale cu care se identifică: sunt un copil cuminte/ sunt neastâmpărat/ sunt veselă/ sunt o bună prietenă, etc. În această perioadă se observă cu claritate etichetele din exterior pe care copilul le-a interiorizat. Odată cu intrarea în adolescenţă apar răspunsurile mai filosofice şi mai abstracte: sunt un căutător de cunoaştere/ sunt o picătură de apă într-un ocean/ sunt un om obişnuit/ etc.
  • 20160930_092640Jocul este o sursă foarte preţioasă de informaţii despre felul în care copilul se vede pe sine. Poţi observa în primul rând dacă copilul tău foloseşte mai ales cuvinte pozitive sau negative când se descrie. În mod normal, până pe la 7 ani, copiii au o imagine de sine pozitivă, chiar uşor exagerată. Odată cu pubertatea imaginea de sine se schimbă, şi fetele în general îşi pierd încrederea în sine şi tind să se vadă într-o manieră negativă.
  • 20160930_093128Dacă descoperi că micuţul tău are o imagine de sine negativă sau identifici unele zone în care îi este ruşine de el însuşi, poţi începe un proces de schimbare a acesteia. Până la sfârşitul adolescenţei imaginea de sine se schimbă şi se modifică permanent, aşa că ai numeroase oportunităţi să îl ajuţi.
  • 20160930_092653Nu în ultimul rând, jocul te ajută să fii conştient de impactul pe care îl au aprecierile tale asupra lui. Aprecierile pot fi pozitive, ajutându-l pe copil să îşi formeze o imagine de sine luminoasă, sau negative, spuse în momentele de nemulțumire sau frustrare. Repetate des, aprecierile negative formează adevărate etichete, pe care copilul le va încorpora în imaginea lui de sine. Nu e de mirare că apoi se va purta în conformitate cu aceste etichete: până la urmă cum să se poarte un copil care aude mereu că e obraznic, rău sau neastâmpărat?

Sursa articol: http://psihologpentrucopii.ro/

Munca în echipă – despre recunoștință

Standard
Munca în echipă – despre recunoștință

Astăzi, la cursul de Inteligență Emoțională, cu copiii din grupa pregatitoare, am lucrat în echipă și am vorbit despre recunoștință.

20170113_082111După cum am aflat înt-una dintre articolele precedente, Spiritul de echipă, lucrul în echipă  are nevoie de câteva ingredientele pentru a putea ajunge la scopul final. Acestea sunt: cooperarea, negocierea, ascultarea activă, comunicarea, încrederea, responsabilitatea, prietenia, respectul, echilibrul, toleranța, acceptarea, atitudinea pozitivă și înțelegerea nevoilor celorlalți componenți ai echipei, având un scop comun: reușita!

În activitatea de astăzi am folosit toate aceste componente pentru a alcătui o imagine despre recunoștință. Copiii au ales dintr-o grămadă bucăți de desen, după care și-au căutat perechile. Au discutat cum vor colora acea imagine, au lipit bucățile colorate pe o coală albă și au alcătuit o scurtă poveste despre imagine: doi prieteni împart un pepene galben; Winnie este fericit, deoarece Tigrul este prietenul lui și Tigrul este fericit că îl are prieten pe Winnie; fetele strâng împreună frunzele, se ajută una pe cealaltă; iar băiețelul bolnav se bucură, deoarece prietenii lui au venit să-l vindece ( descrierea este făcută de copii).

După prezentarea acestor imagini, am povestit ce înseamnă cuvântul recunoștință. La sfârșit au mulțumit cuiva din viața lor că există. Au fost așa de drăguți, și-au mulțumit uni altora că le sunt prieteni, că își împart ascuțitoarele, că se joacă cu ei, le-au mulțumit părinților că fac parte din familia lor, că îi ajută și că îi iubesc.

Ar trebui să mulțumim mai des, ar trebui să fim recunoscători și pentru lucruri mărunte, să fim atenți unii la ceilalți. Ar trebui să facem acest lucru în fiecare zi. Acești copii sigur o vor face măcar o dată pe săptămână.