Stratul cu flori

Standard
Stratul cu flori

Stratul cu flori este o povestire pentru copii, despre frați noi și rivalități. Rivalitatea dintre frați reprezintă gelozia, competiția și lupta dintre frați și surori. Primirea unui copil în familie este ceva emoționant, dar poate fi un moment dificil pentru frați. Venirea în familie a unui nou copil este momentul când apar sentimente puternice de gelozie la fratele mai mare. Este ceva normal ca acesta să se simtă amenințat și să fie gelos. Atenția părinților care era doar pentru el acum va fi împărtiță cu altă persoană.

Sara și Paul locuiau într-o casă cu o grădină foarte mare. Acolo se găseau: copaci, tufișuri și multe flori frumoase.
Cei doi frați petreceau mult timp jucându-se în grădină.
Le plăceau mult „de-a v-ați ascunselea“ și cățăratul în copaci. Se îndeletniceau și cu inspectatul grădinii. Căutau gândăcei și alte felurite vietăți.
Într-o zi, pe când se jucau în grădina preferată, au auzit un zgomot ciudat. Aducea a ciorovăială.
S-au oprit din ce făceau și au pornit să cerceteze cauza. Spre mirarea lor, zgomotul i-a condus la stratul cu flori. S-au apropiat tiptil și s-au tupilat după un tufiș din apropiere. Puteau observa locul, însă fără să poată fi zăriți.
Acolo Sara și Paul au descoperit: două flori mari galbene, o floare mică albastră și una tare mititică și roșie. Aceasta din urmă părea că tocmai îmbobocise.
Floarea albastră striga către cea roșie:
– Pleacă! Acesta este stratul meu și nu este destul loc și pentru tine!
Floricica roșie era tare tristă și stătea aplecată. Parcă vroia să scape de strigătele cele răutăcioase.

În tot acest timp cele două flori mari galbene făceau tot posibilul să o calmeze pe cea albastră. Ele îi vorbeau astfel: – Încearcă să fii drăguță cu floricica roșie. Și ea este parte din familia noastră!

Dar cea albastră nu vroia deloc să audă așa ceva. Începu chiar să arunce cu grămăjoare de pământ în cea roșie. Celor doi frați li s-a făcut milă de floricica roșie și au început să se târască spre stratul cu flori. Poate că puteau ajuta cumva.

Atunci floarea albastră s-a oprit din aruncat pământ în surioara ei și i-a privit pe cei doi copii.
I-a întrebat: – Ce vreți?
Paul i-a spus: – Noi ne jucam în grădină, când deodată v-am auzit certându-vă. Vrem să vedem dacă vă putem ajuta cumva…
– Ei bine, eram doar eu pe acest strat, cu mama și tata. Apoi chestia asta mică și roșie a apărut de nicăieri! Sunt foarte nervoasă din cauza asta! Toți îmi spun că ar trebui să mă bucur. Dar eu nu mă bucur! că nu trebuie să fiu supărată sau tristă. Vreau să dispară de aici!
Atunci Paul i-a spus florii albastre:
– Este normal să fii nervoasă. Dar, se pare că aici este destul spațiu pentru amândouă.
Nu cumva altceva te nemulțumește?
– Da…dacă nu ajunge căldura soarelui pentru amândouă? Sau apa ploii…?
Atunci Sara i-a spus:
Este destulă căldură și apă pentru toată lumea.
– Dar dacă mama și tata uită de mine?
– Sunt sigură că așa ceva nu se va întâmpla. Ei au destulă dragoste pentru voi amândouă. Ai nevoie doar de puțin timp pentru a te obișnui cu floarea cea nouă în familia ta…

Mie tot mi-a luat timp să mă obișnuiesc cu Sara, atunci când s-a născut. Dar m-am obișnuit cu ideea de a avea o soră. Iar acum ne distrăm de minune împreună.
Poate și tu te vei putea distra o data cu sora ta!
– Poate…nu m-am gândit așa. Poate că am nevoie doar de puțin timp ca să mă obișnuiesc. Este ceva nou.
– Da, dar nu uita că ceea ce este diferit nu este în mod neapărat și rău. Uneori este de fapt ceva bun.
După câteva săptămâni Sara și Paul se jucau din nou în grădină. Deodată au auzit o mulțime de chicoteli și de râsete. Zgomotul venea dinspre stratul cu flori. Acolo, cele două flori mai mici, cea albastră și cea roșie, se unduiau vesele în vânt
.

Poveste terapeutică pentru copii cu vârsta cuprinsă între 4 și 10 ani. Autor: Lauren Snailham, psiholog clinician.

Povești terapeutice

http://suntpitic.ro/idei-de-carti-despre-rivalitatile-intre-frati/

http://suntpitic.ro/reguli-pentru-o-relatie-buna-intre-frati/

 

Avantajele educaţiei în grupuri mixte

Standard
Avantajele educaţiei în grupuri mixte

Deoarece la gradiniţa unde învaţă S. nu există decât două clase la secţia maghiară, acestea nu pot fi despărţite pe grupe de vârstă omogenă. Întotdeauna au fost copii mici şi copii mai mici, mari şi copii mai mari.

Deoarece în ultimul an de grădiniţă, al fetei mele mari, M., au existat multe dispute pe  această temă la şedinţe, adică de ce nu încearcă să facă grupe cât mai omogene, pentru a nu suferi cei mari, m-am gândit că ar fi interesant să văd dacă există avantaje pentru toţi copii care frecventează acest tip de grupă.

Concluziile:

Familia este formată din persoane de diferite vârste. Acest grup eterogen permite tuturor membrilor să observe, să iniţieze şi să încurajeze diferite competenţe. Socializarea şi învăţarea se petrec intrând în contact cu oameni diverşi, în medii şi situaţii diferite.

Cu cât aria competenţelor manifestate într-o grupă mixtă este mai mare cu atât cresc şi şansele ca membrii grupului să dezvolte relaţii şi prietenii cu persoane cu care se potrivesc, se completează. Aceste grupuri cu maturitate şi abilităţi diferite  oferă suficiente modele cu care se pot identifica membrii grupului.

În sistemul actual grupele se doresc să fie omogene din punct de vedere al vârstei, deoarece se considera că este mai uşoară integrarea, şi se ia în calcul un singur indiciu de dezvoltare cronologică: vârsta , fără a lua în considerare celelalte componente, cum ar fi dezvoltarea socială, emoţională şi maturitatea cognitivă.

Deoarece  aceste grupe obligă copii să interacţioneze numai cu cei de aceeaşi vârstă, favorizează dezvoltarea competivităţii distructive, nepregătindu-i pentru relaţionarea cu oameni diferiţi şi diverşi. În acest fel ei nu au posibilitatea să înveţe să  rezoneze la problemele altor vârste (gap between generations), nu le permite experienţa cooperării prin ajutorul acordat celui mai mic, prin ajutorul cerut celui mai mare sau mai priceput, dezvoltă anumite complexe de inferioritate/superioritate deoarece sunt în permanenţă evaluaţi în raport cu alţii de aceeaşi vârstă.

Grupele mixte de vârstă ajuta la minimalizarea problemei competivităţii. Aceste grupe sunt de dorit în special pentru copii cu probleme de dezvoltare în anumite arii, deoarece funcţionând printre copii mai mici le oferă o altă motivare şi o încredere în sine mai mare.

Grupurile eterogene oferă beneficii importante atât celor mici cât şi celor mari.

  1. Interacţiune – Pentru că fiecare copil trebuie să interacţioneze cu alţi copii ale căror abilităţi şi vârste sunt variate, acesta va învăţa să ajute şi să se lase ajutat. Se creează un sentiment de reciprocitate folositor şi copilul învaţă să lucreze în grup.
  2. Copiii învaţă unii de la alţii– Copiii mai mari învaţă răbdarea şi toleranţa şi servesc drept lideri şi modele. De asemenea, când un copil predă un lucru, acest proces îl ajută să şi-l însuşească şi să-l înţeleagă mai bine. Aceste lucruri îi cresc încrederea în sine şi stima de sine.  Cei mici învaţă cum să se poarte, cum să ducă la bun sfârşit noi activităţi, cum să aplaneze un conflict şi noi moduri în care să facă lucrurile.
  3. Copilul lucrează in ritmul sau – Chiar dacă într-o grupă avem copii de vârste, interese şi abilităţi diferite, NU există un ritm care trebuie urmat de tot grupul astfel că fiecare copil are libertatea să petreacă atâta timp cât doreşte sau consideră necesar pentru a înţelege un concept.
  4. Se creează sentimentul unei comunităţi – Colaborând în anumite activităţi şi luând contact cu ceilalţi, copiii simt că fac parte dintr-o comunitate.
  5. Se dezvoltă ambiţia Vazând cum alţi copii reuşesc să facă lucruri pe care ei încă nu le pot face, copiii îşi stabilesc singuri provocări şi aşteaptă cu interes urmatoarele activităţi propuse de educator. În acelaşi timp ei sunt în mod natural motivaţi de realizările celorlalţi.
  6. În locul competiţiei apare, în mod natural, cooperarea– Dacă ai fi o muscă pe peretele unei clase mixte ai observa cum copiii se ajută între ei pentru a face ordine în locul în care s-au jucat şi cum încearcă să se înţeleagă în mod paşnic în loc să se ciondănească. Acest tip de comportament începe să facă parte din personalitatea lor şi le va fi de folos mai târziu.
  7. S-a observat faptul că vocabularul şi dicţia celor mici s-a îmbunătăţit fiind în preajma copiilor de vârstă mai mare. Ei sunt în stare să-şi modifice limbajul, comportamentul şi aşteptările în funcţie de nivelul de înţelegere a celor din jur. În acelaşi mod, cei mari învaţă să descifreze limbajul non-verbal şi să răspundă în concordanţă cu acesta.
  8. Un copil educat în clase cu elevi de vârste mixte se va înţelege mai bine cu fraţii sau surorile lui şi îşi va dezvolta empatia ori inteligenţa emoţională, calităţi atât de folositoare în viaţă. Copii care nu au fraţi, surori au şansa să fie “ cel mare”, să ocrotească şi să ajute şi în acelaşi timp, să lege prietenii cu copii de diferite vârste.

Există temeri că cei mici sunt supraîncărcaţi, sau vor exista aşteptări peste puterea lor, sau că cei mari vor fi substimulaţi, deoarece experienţa celor mici este vastă, sau că aceştia le-ar inhiba planurile. Aceste temeri s-au dovedit a fi nefondate, deoarece chiar dacă ar fi grupaţi cu copii de aceeaşi vârstă, întodeauna există o diversitate în abilităţile copiilor, în maturitatea, în experienţa trăită de copii în felul de joacă, în modul de interacţiune cu ceilalţi.

În modul acesta de educaţie este mult mai uşor să te focusezi, ca educator, pe potenţialul de învăţare a fiecărui copil, riscul de al compara cu ceilalţi este mai mic. Este mai simplu să observi relaţiile dintre membrii grupului, să urmăreşti interesele şi nevoile fiecăruia.

Printre altele şi pe aceste principi se bazează educaţia Montessori şi cea Waldorfi, două direcţii educaţionale apreciate şi răspândite în întreaga lume.

 

 

 

Cine este mai fericit? Povestea păunului si a corbului

Standard

download (5)Un corb trăia în pădure și era mulțumit de viața lui. Până într-o zi când a văzut o lebădă. “Lebăda este atât de albă și eu atâta de negru…s-a gândit corbul. Lebăda este probabil cea mai fericită pasăre din lume.”

 

download (8)Corbul i-a spus lebedei gândurile lui. Lebăda a replicat: “De fapt, credeam că sunt cea mai fericită pasăre din lume până când am văzut un papagal, care are două culori. Acum cred că papagalul este cea mai fericită pasăre a creației.”

download (7)Corbul s-a dus atunci la papagal. Acesta i-a explicat: “Trăiam o viață extrem de fericită, până când am văzut un păun. Eu am doar două culori, însă păunul are mult mai multe.”

Corbul a vizitat păunul la grădina zoologică și a văzut sute de oameni adunați să îl vadă. După ce oamenii au plecat, corbul s-a apropiat de păun.

 images (12“Ești atât de frumos. În fiecare zi mii de oameni vin să te vadă. Când mă văd oamenii pe mine, mă alungă imediat. Cred că tu ești cea mai fericită pasăre de pe planetă.”

 Păunul a replicat: “Întotdeauna am crezut că sunt cea mai frumoasă și mai fericită pasăre de pe planetă. Dar, din cauza frumuseții mele sunt captiv în această grădină zoologică. Am privit în jurul meu și am realizat că singura pasăre care nu este ținută într-o cușcă este corbul. De când am văzut asta mă gândesc că dacă aș fi un corb, aș fi cea mai fericita pasare din lume.”

Acest lucru ni se intampla si noua. Facem comparații inutile cu alții si devenim triști. Nu prețuim ce avem. Asta duce la un cerc vicios al nefericirii.

Prețuiește ceea ce ai, fii fericit si uita de comparațiile care nu ne aduc decât tristețe.

Conceptul de competitivitate

Standard
Conceptul de competitivitate

Eu sunt prima! Ba nu, eu sunt prima! Ba pe mine mă iubeşte mai mult! Ba eu sunt mai mare! Ba eu sunt mai…

Ce este conceptul de competiţie, trebuie să o eliminăm în totalitate din viaţa noastră sau trebuie să o reconsiderăm? De unde apare acest sentiment şi cum putem lucra cu el?

COMPETÍȚIE ~i f. 1) Luptă între două sau mai multe persoane sau state, organizații, care urmăresc același avantaj sau același rezultat; concurs; concurență; întrecere. 2) Reuniune constând din lupta pentru întâietate în una sau în mai multe probe sportive; întrecere sportivă; concurs.

CONCÚRS s. n. 1. examen pentru selecționarea candidaților la admiterea într-o instituție de învățământ sau pentru a obține un post, o bursă etc. 2. întrecere; competiție sportivă. 3. ajutor, sprijin; colaborare; contribuție.a-și da ŭl (la ceva) = a colabora; ~ de împrejurări = conjunctură.

Competiţie deschisă este acea competiţie care se desfăşoară în mod direct cu mediul şi doar indirect cu competitorii. Dintre toţi competitorii plasaţi în acelaşi mediu câştigă acela care obţine o mai bună performanţa raportat la un parametru sau complex de parametrii oarecare, în condiţiile în care acţiunile fiecăriu concurent nu influenţează acţiunile altui concurent.

O competiţie închisă este acea în care fiecare competitor e angajat direct împotriva celorlalţi, în care un câştig al unuia reprezintă automat  o pierdere a altuia sau a altora.

download-2Competiţia este un fenomen obiectiv, natural, prezent din totdeauna în mediul înconjurător. Competiţia este o trăsătură a lumii vii, legată de o trăsătură esenţială a acesteia, adaptabilitatea. Fiind ceva natural nu se poate spune că este bună sau rea. Formele în care competiţia se manifestă pot fi însă influenţate de comportamentul uman individual, dar şi de cel colectiv, iar aceste influenţe pot fi caracterizate pe termen lung sau scurt.

Un lucru este cert: Natura a dezvoltat ambele forme – atât competiția cât și cooperarea – iar acestea coexistă într-o îmbinare complexă, la diferite nivele. Bunăoară, dacă celulele nu ar coopera nu ar exista organisme multicelulare. Dacă anumite animale nu ar trăi și vâna în haită ar dispărea. Dacă liliecii-vampir nu s-ar hrăni reciproc ar muri. Dar tot animalele – indivizi sau grupuri – concurează pentru resursele limitate. Competiția este un mecanism de bază al selecției naturale, care, în timp, duce la ceva ce numim ”evoluție”, prin supraviețuirea și înmulțirea genelor celor ”mai puternici”.

Dacă în Natură procesul evoluției este necontrolabil de către organisme și nu pare să aibă un scop precis, în cazul societății umane emerge un nivel suplimentar. Spre deosebire de animale, indivizii umani pot conveni asupra unor valori și norme comune care modelează ceea ce numim ”succesul social”. Este o consecință a existenței conștiinței de sine combinată cu necesitatea de a trăi în comun, în condițiile în care resursele sunt limitate.

download“Să te lupți din răsputeri să îi învingi cu orice preț pe toți, să calci pe cadavre ca să ajungi în vârf”. “Să te motivezi din interior să ajungi mai bun, să îți cultivi calitățile și să le pui în slujba tuturor…” Două căi și un liber arbitru. Alegerea pe care o facem ne definește întregul stil de viață.

Pentru unele persoane este vital să acceadă la nivelul cel mai înalt şi să rămână acolo. Iar pentru asta nu ezită să se folosească de toate mijloacele necesare. Comportamente impunătoare, setea de admiraţie şi lipsa percepţiei problemelor celuilalt sunt caracteristicile recurente ale perso­nalităţilor narcisice şi a acelor cu stima de sine crescută. După psihanalişti, acest tip de personalitate se conturează din copilărie. Un copil care este lăudat constant şi niciodată tras la răspundere pentru greşeli are şanse – în conjuncţie cu influenţe de ordin biosocial – să dezvolte ulterior în viaţă tulburare de personalitate narcisistă. În timpul primelor perioade ale vieţii, nu avem decât o grijă: să fim iubiţi de părinţii noştri.

Pe siguranţa faţă de această iubire se construieşte nar­cisismul nostru, încrederea în noi pentru a înainta şi a ne găsi locul prin­tre ceilalţi. Iubirea parentală este un esafodaj care ne susţine toată viaţa, dar atunci când a fost ridicat prea sus, asta poate da naştere convingerii că lumea întreagă trebuie să fie la picioarele noastre. Este acel exces de iubire care se manifestă în atitudinea îngâmfată a unora. Fiind asiguraţi de părinţii lor că sunt cei mai puternici, cei mai frumoşi, ei cred că identitatea lor nu se poate declina decât la superlativ. Să nu rămână în top ar însemna să-şi asume riscul de a pierde aceasta recunoştinţă parentală şi, mai târziu, pe cea a societăţii. Sentimentul de a fi dus lipsă de iubire poate şi el să tulbure construirea narcisismului. Cererea de iubire a copilului es­­te nelimitată. Nu-i este de ajuns să fie iubit, el vrea să fie preferatul pă­­rin­­ţilor. O exigenţă cu atât mai dificil de satisfăcut, în cazul familiilor cu mai mulţi copii. Gelozia nu cruţă pe nimeni: în ochii fiului mare, cel mic beneficiază de toată afecţiunea parentală, cel mic se simte mereu în urmă faţă de fratele mai mare iar dacă avem şi un frate mij­lociu, el nu ştie cum să se poziţioneze între un frate mai mare care comandă şi un mezin preferat şi răsfăţat.

images-1Competiția apare ca temă încă din copilărie, mai ales în cazul în care sunt 2 sau mai mulți copii într-o familie. 

Există multe motive pentru care copiii se ceartă între ei şi se află mereu în competiţie unul cu celălalt. Unul dintre cele mai importante ar fi stabilirea propriei identităţi, dar pe un plan secund, dar la fel de important, cei mici se află într-o permanentă competiţie pentru timpul, dragostea şi atenţia părinţilor.

Această competiție permanentă în care se află copiii este o dovadă că încă de când ne naștem avem în noi dorința de a ne afirma prin ceea ce suntem și putem face. Lucrurile se complică însă când începem să le insuflăm copiilor ideea că e necesar să se uite mereu în stânga și în dreapta ca nu cumva să îi depășească altul. A fi bun doar dacă ești cel mai bun a dus la dramatica situație în care nimic nu ne mai este suficient.

Fiecare copil nou adăugat familiei îi face pe ceilalți copii membri să simtă că e nevoie să facă din ce în ce mai multe eforturi pentru a câștiga atenția celor din jur și mai ales pe cea a părinților. Ca părinte, e o adevărată provocare să oferi atenție în mod echilibrat, mai ales în perioada în care a apărut proaspăt o nou membru în familie care necesită consum serios de resurse fizice și psihice. Dar dacă ne-am muta pentru o clipă în papucii copilului dintâi și am privi situația prin ochii lui, am putea vedea și noi cât de frustrant poate fi să te trezești în casă cu o mogâldeață simpatică, dar enervantă, care nu știe nimic altceva decât să plângă mult și tare… iar adulții, culmea, o găsesc și frumoasă, și drăgălașă, și mai interesantă decât orice altceva, inclusiv decât fratele mai mare.

Toată această nouă situație se prezintă ca un pericol pentru accesul copilului mai mare la atenție, apreciere, iubire… el nu mai știe cât și dacă va mai primi din toatea astea acum că are un competitor eficient în preajmă. În funcție de cât de repede sau dacă îi vor restabili părinții echilibrul, se va înfige în mintea viitorului adult gândul că el trebuie să se străduiască pentru ca ceilalți să îl vadă, să îl audă, să îl iubească. Unii primesc pur și simplu, precum mogâldeața, dar nu-i cazul lui. El va primi doar dacă va fi suficient de bun cât să atragă atenția. Iată cum se pun bazele unei false competiții… și stă în puterea părinților să conștientizeze că o vreme e nevoie de asigurări și reasigurări ale iubirii lor necondiționate pentru toți copiii personali, fără pretenția “tu ești mare și ar trebui să înțelegi și să fii mai cuminte”. Panica accesului brusc limitat la iubire și atenție nu ține de vârstă și nici de inteligență. Îmbrățișări mai multe și mai duioase, momente petrecute în doi în care se vorbește cu sinceritate despre ce simte fiecare, despre lucrurile care apasă greu relațiile din familie, despre cum fiecare are calități și defecte, dar este la fel de important în cadrul familiei ca întreg… sunt acțiuni la îndemână.

Datorită afec­­ţiunii egale oferite de părinţi, fiecare dintre copii sfârşeşte prin a recunoaşte privilegiile asigurate de rangul lui. El îşi găseşte locul în sânul familiei, iar gelozia se diminuează în favoarea afecţiunii. Cel puţin în aparenţă, căci inconştient individul poate păstra sentimentul de a fi fost deposedat de locul lui de lider. Si pentru că nu are puterea de a-şi recuceri locul în inima părinţilor, se va strădui să-l câştige în sânul societăţii.Aşa că dă-i fiecărui copil momentele sale individuale, în care te preocupi numai de el şi în care îţi faci timp numai pentru voi doi. În plus, recunoaşte-i personalitatea distinctă şi laudă-l pentru felul în care este el diferit faţă de fraţii şi surorile sale. Nu uita să îi spui ce importante sunt calităţile şi defectele fiecărui membru al familiei pentru importanţa voastră ca întreg. Şi, ca mijloc de a evita competiţia distructivă între fraţi, fă tot posibilul ca cei mici să aibă fiecare spaţiul său, de joacă, de dormit.

Cea mai importantă competiţie: competiţia cu sine însuşi.imaginea-de-sine

Este probabil ultima care apare în viaţa unei persoane, deoarece mediul de învăţare şi de viaţă îi orientează pe copii mai puţin spre competiţia cu ei înşişi şi mai mult spre competiţia cu cei din jur. Această formă de competiţie este însă  aceea care îl poate ajuta pe copil sî obţină cele mai bune rezultate. Porneşte de la motivaţia interioară a copilului de a evolua, de a depăşi actualul nivel al unei abilităţi, de a-şi explora propriile capacităţi. Fie că este vorba de un sport sau de stăpânirea unei limbi străine sau a unui instrument muzical, competiţia cu el însuţi îl menţine pe copil implicat în procesul de învătare. Îl poţi ajuta pe copil să „câştige” această competiţie întrebându-l ce altceva ar mai dori să înveţe, ce obiective îşi propune să atingă şi remarcând îmbunătăţirile care apar în privinţa abilităţilor sale. („Ai reuşit să cânţi piesa aceasta până la urmă! Ştiu că săptămâna trecută aveai dificultăţi. Felicitari!”).

Societatea şi competiţia sau dacă putem scăpa de competiţie în viaţa de zi cu zi.

competitors“Să te lupți din răsputeri să îi învingi cu orice preț pe toți, să calci pe cadavre ca să ajungi în vârf”. “Să te motivezi din interior să ajungi mai bun, să îți cultivi calitățile și să le pui în slujba tuturor…” Două căi și un liber arbitru. Alegerea pe care o facem ne definește întregul stil de viață.

A fi cel mai bun într-un sistem distructiv ar putea însemna la fel de bine o perfecționare pentru autodistrugere. Competiția în virtutea inerției, fără o analiză a propriilor valori și nevoi, ne îndepărtează de propria viață: ajungem “cei mai buni” și ne trezim întrebându-ne “la ce ne folosește? Aici ne-am dorit cu adevărat să ajungem?”.

Competiția nu poate fi evacuată atât de ușor din spațiul public de astăzi și dintotdeauna: nu pregătim inși destinați vieții într-un chibuț. Oricât de mult i-am îndrepta pe copii către jocurile de grup, în care nu există câștigător sau învins, ei se vor întâlni foarte devreme cu acest binom competițional: se vor lupta pentru un loc în licee sau școli de prestigiu, pentru un stagiu la mari firme, pentru un rezidențiat în marile spitale etc. De ce? E simplu: fiindcă piața o cere, fiindcă fiecare dintre noi dorește să ajungă pe mâinile celui mai bun doctor, profesor, manager de întreprindere, constructor, meseriaș etc. Ierarhiile valoroase sunt născute din competiții duse onest.

E adevărat, competițiile de azi, cele sportive, de exemplu, au ajuns o afacere prosperă în loc să rămînă ceea ce erau atunci cînd au fost inițiate, acum sute și mii de ani: o înfruntare cordială, în care mize erau participarea, plăcerea de a-ți verifica aptitudinile exersate, nu trofeul.Dar pentru asta nu aș blama competiția în sine, ci legile noi sub semnul cărora stă.

Cred deci că există și varianta „întrecerii“ oneste, benefice: aceea care îl ajută pe copil să ajungă la o imagine corectă despre sine însuși: ce îi place și ce nu, ce poate să facă și ce îi depășește limitele, ce e dispus să sacrifice sau nu. Cu o singură condiție: competiția să fie a lui și nu a adulților care îl flanchează.

Despre empatie- de Brene Brown

Standard

 

 

De ce este atât de importantă empatia? 

Deoarece ajută copiii să se bazeze pe propriile decizii provenite din interior (din forța interioară) și să se lase mai puțin influențați de factori externi. Ei au, astfel, încredere în propriile emoții și le tratează într-un mod pozitiv. Ea ajută la crearea și dezvoltarea unei relații strânse și sănătoase cu alți copii și cu alți oameni. Îi ajută să aibă mai mulți prieteni, să fie agreați de cei din jurul lor.

Mai multe informaţi pe această temă puteţi citi accesând:  Empatia la copii .

Un joc util în conștientizarea imaginii de sine

Standard
Un joc util în conștientizarea imaginii de sine

Imaginea de sine se formează în timp şi se retuşează toată viaţa. Ea începe întotdeauna cu propriul corp: în primul rând mă defineşte corpul meu, adică ceea ce se vede din exterior. Iată de ce, pentru că ancorează imaginea de sine în propriul corp, acest joc îl va ajuta pe copil să îşi clarifice câteva aspecte legate de sine.

Chiar dacă pe copii nu îi frământă aceaste întrebări până la vârsta adolescenţei, totuşi găsirea răspunsului la ele este o provocare în sine. Cu ajutorul jocului descris mai jos îți poți ajuta copilul să îşi construiască şi consolideze imaginea de sine.

Vârsta potrivită: de la 3 ani în sus

Materiale necesare: foaie mare de flip-chart, foi mai mici, carioci, creioane colorate.

Ce trebuie făcut:20160930_093045.jpg

  • Într-o atmosferă de calm, uşor meditativă, propune-i copilului că realizaţi împreună un altfel de portret al lui. Ia foaia de flip-chart (dacă copilul e mai mare decât foaia uneşte 2 foi) şi întinde-o pe jos. Roagă-l pe copil să se întindă pe spate pe foaie, astfel încât conturul lui să nu depăşească marginile foii. Cu o cariocă trasează-i conturul.
  • 20160930_093223Profită de încântarea copilului de a-şi vedea conturul în mărime naturală şi spune-i că în interiorul conturului veţi desena lucruri care îl definesc, legate de propria persoană.
  • Provoacă-l să găsească minim 7 răspunsuri la întrebarea: Cine sunt eu? Dacă este mai mic de 7 ani, roagă-l să spună cât mai multe lucruri importante despre el. Notează răspunsurile pe o hârtie.
  • Începeţi completarea portetului cu desenarea feței şi apoi a părului. Cum contează mult ca el să fie mulţumit de desen, s-ar putea să fie nevoie să îl ajuţi în realizarea desenului.
  • Când fața este gata, puteţi trece la completarea interiorului. Cu lista de răspunsuri în 20160930_093430mână, ajută-l pe copil să găsească câte o reprezentare grafică pentru fiecare din răspunsurile lui şi să o deseneze undeva în interiorul conturului. De exemplu, dacă copilul a răspuns la întrebarea cine sunt eu? cu Sunt un copil vesel, ajută-l să găsească un simbol pentru veselie: poate fi o față care râde, o inimioară, un soare, etc. Pe cât posibil nu-i oferi tu sugestii ci lasă-l să găsească singur modalităţi de a exprima cine este el. 20160930_093310După ce a găsit acest simbol roagă-l să gasească cel mai potrivit loc din interiorul conturului și să îl deseneze acolo.
  • Când simbolurile referitoare la propria persoană sunt aşezate în contur, puteţi continua cu colorarea sau decorarea portretului, lăsându-vă în voia inspiraţiei. Jocul se termină când copilul este mulţumit de desen.
  • Afişaţi portetul într-un loc vizibil şi lăsaţi-l acolo cât timp îi face plăcere copilului, sau până îl înlocuieşte cu altul.

Bine de ştiut:

  • 20160930_092747Este foarte important să înţelegi răspunsurile copilului la întrebarea Cine sunt eu? în funcţie de vârsta lui. Astfel, până la 4 ani copilul îşi va spune doar numele şi eventual una-două trăsături, mai ales fizice (sunt înalt, frumos, blond, sunt băiat, sunt cuminte). De pe la 6 ani copilul va spune şi ce îi place şi ce roluri are: elev/ fiu/ membru al echipei de fotbal. Tot atunci apar şi răspunsurile care arată trăsăturile esenţiale cu care se identifică: sunt un copil cuminte/ sunt neastâmpărat/ sunt veselă/ sunt o bună prietenă, etc. În această perioadă se observă cu claritate etichetele din exterior pe care copilul le-a interiorizat. Odată cu intrarea în adolescenţă apar răspunsurile mai filosofice şi mai abstracte: sunt un căutător de cunoaştere/ sunt o picătură de apă într-un ocean/ sunt un om obişnuit/ etc.
  • 20160930_092640Jocul este o sursă foarte preţioasă de informaţii despre felul în care copilul se vede pe sine. Poţi observa în primul rând dacă copilul tău foloseşte mai ales cuvinte pozitive sau negative când se descrie. În mod normal, până pe la 7 ani, copiii au o imagine de sine pozitivă, chiar uşor exagerată. Odată cu pubertatea imaginea de sine se schimbă, şi fetele în general îşi pierd încrederea în sine şi tind să se vadă într-o manieră negativă.
  • 20160930_093128Dacă descoperi că micuţul tău are o imagine de sine negativă sau identifici unele zone în care îi este ruşine de el însuşi, poţi începe un proces de schimbare a acesteia. Până la sfârşitul adolescenţei imaginea de sine se schimbă şi se modifică permanent, aşa că ai numeroase oportunităţi să îl ajuţi.
  • 20160930_092653Nu în ultimul rând, jocul te ajută să fii conştient de impactul pe care îl au aprecierile tale asupra lui. Aprecierile pot fi pozitive, ajutându-l pe copil să îşi formeze o imagine de sine luminoasă, sau negative, spuse în momentele de nemulțumire sau frustrare. Repetate des, aprecierile negative formează adevărate etichete, pe care copilul le va încorpora în imaginea lui de sine. Nu e de mirare că apoi se va purta în conformitate cu aceste etichete: până la urmă cum să se poarte un copil care aude mereu că e obraznic, rău sau neastâmpărat?

Sursa articol: http://psihologpentrucopii.ro/

Munca în echipă – despre recunoștință

Standard
Munca în echipă – despre recunoștință

Astăzi, la cursul de Inteligență Emoțională, cu copiii din grupa pregatitoare, am lucrat în echipă și am vorbit despre recunoștință.

20170113_082111După cum am aflat înt-una dintre articolele precedente, Spiritul de echipă, lucrul în echipă  are nevoie de câteva ingredientele pentru a putea ajunge la scopul final. Acestea sunt: cooperarea, negocierea, ascultarea activă, comunicarea, încrederea, responsabilitatea, prietenia, respectul, echilibrul, toleranța, acceptarea, atitudinea pozitivă și înțelegerea nevoilor celorlalți componenți ai echipei, având un scop comun: reușita!

În activitatea de astăzi am folosit toate aceste componente pentru a alcătui o imagine despre recunoștință. Copiii au ales dintr-o grămadă bucăți de desen, după care și-au căutat perechile. Au discutat cum vor colora acea imagine, au lipit bucățile colorate pe o coală albă și au alcătuit o scurtă poveste despre imagine: doi prieteni împart un pepene galben; Winnie este fericit, deoarece Tigrul este prietenul lui și Tigrul este fericit că îl are prieten pe Winnie; fetele strâng împreună frunzele, se ajută una pe cealaltă; iar băiețelul bolnav se bucură, deoarece prietenii lui au venit să-l vindece ( descrierea este făcută de copii).

După prezentarea acestor imagini, am povestit ce înseamnă cuvântul recunoștință. La sfârșit au mulțumit cuiva din viața lor că există. Au fost așa de drăguți, și-au mulțumit uni altora că le sunt prieteni, că își împart ascuțitoarele, că se joacă cu ei, le-au mulțumit părinților că fac parte din familia lor, că îi ajută și că îi iubesc.

Ar trebui să mulțumim mai des, ar trebui să fim recunoscători și pentru lucruri mărunte, să fim atenți unii la ceilalți. Ar trebui să facem acest lucru în fiecare zi. Acești copii sigur o vor face măcar o dată pe săptămână.

Imaginea de sine

Standard
Imaginea de sine

Acum nu demult, în timp ce stăteam cu fetele în parc am observat un băieţel mai robust, care stătea singur. Se certase cu prietenii lui şi nu avea cu cine să se joace. În apropierea parcului exista un mic butic în care se gasesc diverse produse pe gustul copiilor. După un timp petrecut singur, băieţelul se îndreaptă către mama lui şi îi cere 5 lei, pentru aş cumpăra ” ceva bun”. Mama îi dă bani ceruţi şi băieţelul  dă să plece. După câţva paşi, se opreşte, se întoarce spre mama lui şi îi mai cere 5 lei. Părintele, căutând în portofel, îl întreabă la ce doreşte să facă cu restul de bani. Copilul răspunde cu capul un pic plecat, că ar vrea să le ia şi celorlalţi ceva. Mămica îi întinde banii, dar se opreşte şi îl întreabă zâmbind de ce doreşte să cumpere şi celorlaţi ceva. Băieţelul răspunse timid :” ca să se joace din nou cu mine!”

images-15Imaginea de sine sau „cum ne vedem”, se referă la modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale. Ea este un “filtru” prin care  percepem realitatea,  este modul în care ne simţim şi gândim, despre calităţile şi defectele noastre. Abilitatea noastră de a ne evalua corect şi realist, de a fi capabili să ne acceptăm aşa cum suntem, de a ne cunoaşte realist potenţialul şi limitele personale defineşte imaginea de sine.

Stima de sine se referă la modul în care ne autoevaluăm, la cât de “buni” ne considerăm comparativ cu ceilalți sau cu propriile noastre standarde, ea exprimă măsura în care ne acceptăm sau ne aprobăm pe noi înșine.
Stima de sine reflectă cât de mult valorăm în proprii ochi, exprimă sentimentele față de noi înşine ca persoane – altfel spus, atitudinea favorabilă sau nefavorabilă față de noi.

Cine sunt eu? Ce anume mă defineşte? Care sunt trăsăturile mele distinctive? Iată întrebări pe care merită să ni le punem serios măcar de câteva ori în viaţă.

Modul în care ne percepem depinde de gradul de autostimă (autoapreciere, autorespect, autoacceptare) pe care îl avem. Astfel, dacă ne acceptăm pe noi înșine, daca ne apreciem pentru ceea ce facem bine – aceasta contribuie la autorespectul și încrederea în sine – dacă acceptăm că avem și slăbiciuni fără să ne criticam în permanență pentru ele – aceasta constituie baza toleranței față de sine și, implicit, față de alții – putem trăi confortabil din punct de vedere emoțional.  Autoapreciere și autocritica sunt două caracteristici, care trebuie să fie în echilibru,  dar nici una din cele două extreme nu este eficientă. Cel care se laudă prea mult poate fi luat peste picior sau chiar abandonat de către ceilalți iar cel care se autocritică exagerat provoacă celorlalți fie sentimente de milă, de vină, fie un sentiment de superioritate, atrăgând de la sine alte critici. Păstrînd pe cât posibil echilibrul între o laudă de sine exagerată și o autocritică exagerată putem contribui la igiena noastră sufletească.

Imaginea de sine poate fi bună sau mai puțin bună. Dacă ne punem întrebarea” cum stau cu imaginea de sine?” ne putem răspunde cu ajutorul „vocii interioare”. Dacă această voce  are tendința spre un discurs pesimist, negativ și autocritic cu ambiții neimplinite spre perfectiune este clar că imaginea de sine este negativă.

Fiecare acțiune, modul nostru de a ne comporta în viața de zi cu zi este influențată de imaginea noastră de sine. O imagine de sine bună ne face să relaționăm armonios cu ceilalți. Prin atingerea obiectivelor putem avea performanțe profesionale și succes social. Când avem o imagine de sine bună ne putem îndeplini obiectivele deoarece, o imagine de sine bună ne dă entuziasm, energie și determinarea necesare pentru acest lucru, iar obstacolele sunt percepute ca provocări ce trebuiesc depășite pentru atingerea obiectivelor.

O imagine de sine negativă ne face să ne scadă motivația sau chiar o anihilează prin lipsa încrederii în forțele proprii, ne vom pune la îndoială puterea de a acționa, lucru ce poate duce, mai departe, la comportamente de evitare („nu mă duc la interviu deoarece nu sunt suficient de bun, deci nu are rost…; degeaba mă chinui să învăț, căci oricum sunt prost și nu se prinde nimic de mine…”).
O imagine de sine negativă este capabilă să creeze un cerc vicios din care este greu de ieșit: ne facând anumite lucruri pentru că  nu te crezi în stare iar după ce renunți la a face lucrurile respective te autoculpabilizezi, ducând autocritica la extremă, se întăresc, astfel, convingerile negative despre sine și dialogul interior negativ va fi alimentat  încontinuu.

images-16Când avem o imagine de sine bună putem afirma : „pot să fac acest lucru sau măcar pot încerca”, iar când avem o imagine negativă de sine afirmăm : „nu pot să fac acest lucru este prea greu, nu voi fi în stare”. Diferența între cei doi este că cel cu imaginea buna de sine va avea ocazia să-și demonstreze dacă poate sau nu, dezvoltând convingeri realiste despre sine printr-o percepție corectă a capacităților dar și slăbiciunilor. Cel cu imaginea negativă de sine nu va avea decât ocazia de a se închide în cercul vicios descris mai sus, întărindu-și astfel convingerile negative.

Deși, imaginea de sine este oglindirea noastă în propria conștiință, ea este deseori susținută sau sabotată de factori externi. Părerea celorlalți contează pentru cei care nu au consolidată imaginea de sine, ei având nevoie în permanență să se raporteze la exterior. Când au succes se simt bine dar pentru puțin timp, devenind dependenți de acest succes pentru a se simți bine iar când eșuează se blamează  excesiv. Aceștia trăiesc într-o permanentă incertitudine și neliniște, fiind mereu vulnerabili pentru că imaginea lor de sine este dependentă de factori exteriori.

Bazele modului în care ne percepem vine din copilărie, atunci când noi încă nu avem un sistem de valori la care să ne raportăm. Nu avem decât părerea părinților față de actele noastre. Părinții sunt primii oameni care ne pot aprecia pentru ceea ce facem sau ne pot penaliza pentru lucruri greșite. Experiențele din timpul copilariei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilarie, precum și modalitățile de reacție ale părinților la acestea, definesc imaginea pe care o vom avea despre noi. Atitudinea părinților, profesorilor, colegilor, fraților, prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a viitorului adult. De exemplu, etichetările negative repetate “nu ești bun de nimic”, “ești un prost”,“nu e bine cum faci”, vor induce copilului neîncredere în propria persoană, creându-i acestuia o imagine de sine negativă, dar dacă unui copil i se repetă că este inteligent și capabil, acesta va ajunge să creadă acest lucru, integrându-l ca parte a imaginii de sine.Prin urmare, o atitudine extrem de critică a celor din jur face copilul să înțeleagă că nu e suficient de bun, că „nu e perfect”. Una dintre modalitațile de „evoluție” atunci când copilul devine adolescent este să caute acele „trenduri” care să-l facă „mai bun, mai interesant, mai acceptat/bil”, căutând o comunitate care să-l accepte așa cum este sau, ca adolescent și apoi adult își păstrează părerea proastă de sine îngreunându-și, astfel, existența prin autosabotare.

O atitudine extrem de permisivă cu laude exagerate și lipsa penalizarilor face ca viitorul „om” să aibă o părere extrem de bună de sine dar exagerată și nerealistă fapt care va fi „penalizat” crunt în viitoarele lui relații.

Tot părinții sunt primii care sădesc în interiorul copiilor lor baza sistemului de valori la care se vor raporta, adulți fiind, atunci când își vor contura imaginea de sine. Interacțiunea mamă-copil poate influența imaginea de sine, generând o imagine de sine pozitiva, care se menține și la vârsta adultă, în cazul în care a fost o relație bazată pe empatie, căldura și încredere; în timp ce o privare a copilului de relația maternă sau o relație conflictuală, agresivă cu mama poate genera o imagine de sine negativă.

Atunci când există o percepție realistă de sine (îți știi calitățile dar accepți că ai și defecte) și, implicit, o imagine bună de sine, realitatea exterioară îți confirmă sau infirmă ceea ce deja știi despre tine și te ajută să îmbunătățești ceea ce ai, acolo unde este cazul.

Practica clinică a demostrat că persoanele cu imagine scăzuta de sine se autoetichetează ca fiind „realiste” și nu văd legătura dintre imaginea de sine și atitudinea părintească ( nu mama mi-a repetat că sunt prost ci realitatea mi-a demonstrat acest lucru). Ei nu conștientizează faptul că modul în care percepem realitatea și valorile de: corect, greșit, prost, deștept, frumos, urât, etc. nu sunt înnăscute ci asimilate prin intermediul „filtrului părintesc”. Un copil când se naște nu are noțiunea de bine sau rău, este bine ce apreciază mama și rău ce critică. Nu e nevoie ca părintele să critice verbal o acțiune a copilului ci să-i dea de înțeles, să-i demonstreze că nu e bună. Copiii trebuie învățați despre bine și rău, fără a fi criticați. Este vorba de vârsta la care se pun bazele autostimei și imaginii de sine (0 – 3 ani și un pic după), când copilul fiind o entitate pur emoțională nu poate raționa bine/rău decât după reacțiile părinților. (Astfel, rău poate să fie – evaluarea dată de către copil după reacția implusivă a mamei – și că s-a impiedicat când abia învăța să meargă …).

Prin urmare experiențele din copilarie care dezvoltă viitorului adult o stimă de sine înaltă sunt: încurajarea, lauda, respectul, să fie ascultat, să i se acorde atenție, să fie îmbrățișat. Experiențele din copilărie care determină o stimă de sine scăzută sunt: critica, ignorarea, ridiculizarea, standardele exagerate din partea părinților, comparațiile frecvente între frați, colegi.

Ca un cuprins: imaginea de sine este modul în care te simţi şi gândeşti, despre calităţile şi defectele tale. Abilitatea noastră de a ne evalua corect şi realist, de a fi capabili să ne acceptăm aşa cum suntem, de a ne cunoaşte realist potenţialul şi limitele personale defineşte imaginea de sine. Deci o persoană care se descrie pe sine mai degrabă în termeni pozitivi va avea o imagine de sine pozitivă și un nivel ridicat al stimei de sine, în timp ce o descriere în termeni predominant negativi a propriei persoane exprimă o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine.

Acceptarea de către o persoană a propriei puteri şi a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătăţiri este bazată pe credinţele şi presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfăţişare, resurse emoţionale, locul fiecăruia în lume, percepţia potenţialului şi sentimentul importanţei fiecăruia.

Bucăți din articol  sunt preluate de la Alexandra Siru Psiholog – psihoterapeut

Scarlett, un film despre vise, speranțe, perseverență, despre a face tot ce ne stă în putere pentru a realiza ce ne dorim

Standard

O poveste reala despre o fetiță, care se luptă cu sarcoma, un tip de cancer. Este o lecție de viață din partea unei persoane, care a trecut prin grele încercări, atât fizice, cât și emoționale și care nu a renunțat să viseze, să-și urmeze visul, să reușescă și să aibă puterea să dăruiască speranță și altora.